Sistemul digestiv este format din tractul gastrointestinal și organele anexe ale acestuia. Tractul gastrointestinal reprezintă componenta principală a sistemului digestiv, extinzându-se de la cavitatea orală la anus. Organele tractului gastrointestinal sunt:
Organele anexe sunt:
Sistemul digestiv îndeplinește două funcții importante:
Organele digestive și funcțiile acestora
Tractul gastrointestinal prezintă o structură tubulară, musculară. Acesta are aproximativ 9 m lungime. Pereții acestuia sunt alcătuiți din 4 straturi:
Cavitatea peritoneală reprezintă spațiul dintre peritoneul visceral și peritoneul parietal.
Cavitatea orală este segmentul tractului gastrointestinal care asigură ingestia și digestia mecanică a alimentelor. În cavitatea orală masa alimentelor este redusă și acestea sunt amestecate cu salivă.
Cavitatea orală este înconjurată de:
Funcțiile cavității orale sunt:
Limba este conectată de planșeul oral prin frâul limbii. Frâul limbii reprezintă un pliu de țesut. Limba este formată dintr-un mușchi striat acoperit de o membrană mucoasă. Mugurii gustativi se găsesc pe părțile laterale ale limbii, cuprinși în papilele gustative. Funcția limbii este de a transforma alimentele în boluri alimentare, cu ajutorul salivei.
Dinții sunt organe dure formate din dentină și acoperite de smalț. Sunt principalele structuri implicate în digestia mecanică. Aceștia pot fi de două tipuri:
O altă clasificare a dinților îi împarte în 4 tipuri:
Dintele este format din:
Cele două componente principale ale dintelui sunt smalțul și dentina.
Smalțul este cea mai dură substanță din organism. Se găsește la suprafața exterioară a dintelui, acoperind coroana dentară și protejând dentina. Este format din săruri de calciu. Hidroxiapatita reprezină o substanță minerală, fiind alcătuită în principal din aceste săruri de calciu.
Dentina este mai moale decât smalțul. Aceasta formează cea mai mare parte a dintelui, fiind situată sub smalț. Dentina înconjoară pulpa dentară.
Pulpa dentară conține vasele de sânge, nervii și țesuturile conjunctive ale dintelui.
Glandele salivare mari se împart în 3:
Acestea secretă salivă în cavitatea orală și sunt considerate organe anexe ale sistemului digestiv.
Glanda parotidă este o glandă pereche situată în vecinătatea urechilor, în țesuturile profunde din regiunea feței. Este cea mai mare dintre glandele salivare. Ductul parotidian drenează secreția glandei parotide pe partea internă a obrazului.
Glanda submandibulară/submaxilară este, de asemenea, o glandă pereche. Este situată în planșeul oral, în apropierea suprafeței interne a mandibulei. Ductul submandibular drenează secreția glandei submandibulare în cavitatea orală, deasupra planșeului oral.
Glanda sublinguală este, similar cu celelalte două glande salivare, o glandă pereche. Este situată tot în planșeul oral, sub limbă, în fața glandelor submandibulare. Ductele sublinguale drenează secreția glandelor sublinguale în cavitatea orală, la nivelul planșeului oral.
Caracteristicile glandelor salivare
Saliva reprezintă secreția glandelor salivare. Aceasta facilitează lubrifierea și legarea particulelor alimentare și începe descompunerea moleculelor de glucide.
Amilaza este o enzimă produsă de celulele seroase ale glandelor salivare. Aceasta digeră chimic moleculele de amidon și glicogen în dizaharide. Dizaharidele sunt zaharuri formate din două unități monozaharidice. Maltoza reprezintă dizaharidul produs prin hidrolizarea în trepte a amidonului și glicogenului.
Alimentele rămân în cavitatea orală pentru o perioadă scurtă de timp. De aceea, doar o cantitate mică de amidon este digerată aici, cea mai mare parte fiind digerată în intestinul subțire.
Mucusul este produs de celulele mucoase ale glandelor salivare. Acesta este un lichid gros, vâscos, care leagă particulele alimentare și lubrifiază tractul gastrointestinal.
Palatul este structura care alcătuiește bolta cavității orale. Palatul dur reprezintă porțiunea anterioară, dură, a palatului. Palatul moale reprezintă porțiunea posterioară, moale. Uvula este o prelungire în formă de con care se extinde în jos de la palatul moale.
Amigdalele fac parte din sistemul limfatic. Denumirea lor provine de la forma de migdală. Acestea sunt alcătuite din țesut limfatic, având rol în apărarea organismului. Amigdalele sunt:
Esofagul este segmentul tubului digestiv care leagă faringele de stomac, traversând diafragmul. Acesta prezintă o structură tubulară dreaptă, musculară, distensibilă, cu o lungime de 25 de cm.
Esofagul este primul segment al tubului digestiv în care pot fi observate cele patru straturi ale peretelui tractului gastrointestinal. Tunica musculară a esofagului este alcătuită în treimea superioară din fibre musculare striate iar în treimea inferioară din fibre musculare netede.
Ca urmare a transformărilor din cavitatea bucală se formează bolul alimentar. Bolul alimentar este reprezentat de alimente care sunt omogenizate și îmbibate cu mucus. Ulterior formării bolului alimentar are loc procesul de înghițire, numit deglutiție. Deglutiția cuprinde totalitatea activităților motorii care asigură transportul bolului alimentar din cavitatea bucală în stomac. În procesul de deglutiție intervin:
Deglutiția se desfășoară în 3 timpi:
Peristaltismul reprezintă contracția mușchilor netezi care are ca urmare progresia alimentelor de-a lungul tractului gastrointestinal precum și mixarea acestora cu conținutul tractului digestiv. Prima dată se contractă mușchii longitudinali, apoi cei circulari. Bolul alimentar este împins până la capătul terminal al esofagului. La extremitatea superioară a stomacului musculatura circulară este îngroșată, formând un sfincter. Acesta este numit sfincterul esofagian inferior sau sfincterul cardial.
Stomacul este segmentul tubului digestiv care se întinde de la nivelul sfincterului esofagian inferior până la sfincterul piloric. Sfincterul piloric este un mușchi circular situat la capătul distal al stomacului. Stomacul are forma literei J și este situat în porțiunea superioară stângă a abdomenului.
Părțile principale ale stomacului sunt:
Pliurile stomacului sunt formațiuni care apar prin plicaturarea (împăturirea) mucoasei. Se numesc rugae și se găsesc pe suprafața internă. Acestea sunt evidente când stomacul este gol și micșorat. Pliurile dispar atunci când stomacul este destins.
Stomacul prezintă două curburi:
De la stomac se pornesc două prelungiri ale peritoneului:
Stomacul are rol de stocare a alimentelor și de descompunere chimică a anumitor molecule.
Stomacul prezintă trei straturi musculare netede care au rolul de a mixa și desface bolul alimentar:
Chimul reprezintă bolul alimentar transformat prin mixare într-un amestec cu consistența unei supe.
Criptele profunde ale mucoasei gastrice se formează prin invaginarea acesteia. În cripte se varsă secrețiile glandelor gastrice.
Glandele gastrice secretă sucul gastric. Sucul gastric conține o mai multe substanțe:
Enzimele proteolitice din sucul gastric sunt reprezentate de:
Sistemul nervos parasimpatic controlează secreția de suc gastric prin fibrele sale nervoase.
Gastrina este un hormon secretat de unele celule din mucoasa stomacului numite celule enteroendocrine. Aceasta controlează secreția de:
Absorbția de la nivelul mucoasei stomacului este redusă. Se pot absorbi:
Alimentele care nu se absorb la nivelul mucoasei stomacului sunt pregătite pentru procesele digestive ulterioare prin transformarea lor în chim gastric. Chimul este evacuat prin sfincterul piloric în intestinul subțire sub acțiunea contracțiilor peristaltice. În intestinul subțire ale loc cea mai mare parte a digestiei.
Caracteristicile unor componente ale sucului digestiv
Intestinul subțire este segmentul tubului digestiv care se întinde de la sfincterul piloric până la sfincterul ileocecal.
Intestinul subțire prezintă 3 porțiuni:
Duodenul reprezintă prima porțiune a intestinului subțire. În duoden este evacuat chimul gastric din stomac prin sfincterul piloric.
În duoden se varsă:
Submucoasa duodenului conține:
Sucul pancreatic care se varsă în duoden conține:
Celulele intestinului subțire produc:
Bila este o altă componentă importantă a procesului de digestie. Este produsă continuu de ficat și stocată în vezica biliară. Bila nu conține enzime, dar conține:
Din procesul de emulsionare rezultă micelii. Miceliile sunt picături mici lipidice. Sub această formă se transportă acizii grași și monogliceridele.
În timpul procesului de absorbție miceliile vin în contact cu membranele celulelor care tapetează vilozitățile intestinale. În urma acestui contact, miceliile îsi eliberează conținutul în celule. Din celule produșii rezultați în urma digestiei lipidelor trec în chiliferul central, sub formă de chilomicroni.
Chiliferul central reprezintă vasul limfatic din centrul vilozității intestinale.
Chilomicronii reprezintă picături microscopice de lipide alcătuite din trigliceride, fosfolipide și colesterol prin combinație cu proteinele din epiteliul celulelor intestinale.
Secretina și colecistochinina sunt hormoni produși de intestinul subțire care controlează eliberarea sucului pancreatic, eliberarea produșilor din ficat și vezica biliară. Eliberarea bilei în duoden este declanșată de colecistokinină ca răspuns la pătrunderea în duoden a produșilor digestiei lipidelor. Acțiunea ambilor hormoni este esențială în procesul de digestie.
Eliberarea sucului pancreatic este controlată nervos, prin ramurile unui nerv cranian, și hormonal, după cum este explicat în paragraful de mai sus.
Enzimele digestive și locul secreției acestora
Jejunul și ileonul reprezintă partea intestinului subțire de după duoden, în care continuă digestia.
De asemenea, reprezintă sediul principal al procesului de absorbție. Suprafața acestora este crescută prin prezența vilozităților și microvilozităților în număr foarte mare, o adaptare care favorizează absorbția.
Vilozitățile sunt prelungiri ale mucoasei cu formă de deget. În interiorul vilozităților se găsesc:
Microvilozitățile sunt prelungiri de dimensiuni electronomicroscopice ale membranei celulelor din mucoasă.
Elementele nutritive traversează membrana celulelor epiteliale până în lichidul interstițial și de aici în capilare. Acest pasaj al elementelor nutritive este realizat în cea mai mare măsură prin transport activ, folosind ATP. Absorbția se poate produce și prin difuziune, difuziune facilitată și pinocitoză. Pentru lipide, mecanismul principal de absorbție este reprezentat de difuziune.
În capilarele sanguine ale vilozităților intestinale se absorb:
Acizii grași cu lanț lung sunt resintetizați pentru a forma trigliceride. Acestea difuzează în chiliferul central.
Intestinul gros este segmentul tubului digestiv care se întinde de la sfincterul ileocecal până la anus.
Intestinul gros măsoară aproximativ 1,5 m lungime și are un diametru mediu de 6cm, considerabil mai mare decât diametrul intestinului subțire. Cea mai mare porțiune a sa este cunoscută și sub denumirea de colon.
Intestinul gros prezintă haustrații. Haustrațiile sunt dilatații cu aspect de mici buzunare.
Intestinul gros este format din:
Funcțiile intestinului gros:
Defecația reprezintă eliminarea rectală a materiilor fecale din intestin. Este un act reflex voluntar. Este facilitată prin contracția mai multor grupe musculare, printre care sfincterul anal extern care conține fibre musculare striate aflate sub control voluntar. Tehnic, defecația nu este o funcție de excreție. Putem spune că aceasta reprezintă eliberarea materialelor care nu sunt digerate de organism sub formă de materii fecale.
Materiile fecale sunt alcătuite din:
Ficatul este unul dintre cele mai importante organe anexe ale tractului gastrointestinal. Este, de asemenea, cea mai mare glandă din organism.
Ficatul se află sub diafragmă și ocupă cea mai mare parte a hipocondrului drept. Este divizat în 4 lobi:
Lobii ficatului sunt subîmpărțiți în lobuli. Lobulii conțin:
Sistemul port hepatic reprezintă o subdiviziune a sistemului circulator. Prin intermediul lui ficatul primește elemente nutritive absorbite la nivelul tractului digestiv. Este format din:
La ficat ajunge și artera hepatică, care formează circulația nutritivă a acestuia, oferindu-i oxigen și substanțe nutritive.
Prin vena hepatică sângele venos părăsește ficatul și reintră în circulație, vărsându-se în vena cavă inferioară.
Ficatul are multe funcții importante legate de digestie care vor fi descrise în cele ce urmează:
Producerea bilei
Bila este un lichid galben-maroniu sau verde-oliv. Are un pH cuprins între 7,6 și 8,6. În compoziția bilei intră:
Bilirubina reprezintă principalul pigment biliar. Aceasta este derivată din fracțiunea hem a hemoglobinei provenită din globulele roșii distruse. Bilirubina va fi digerată de către bacteriile intestinale, rezultând mai mulți produși printre care și urobilinogenul. Acesta contribuie la colorarea materiilor fecale. O parte din urobilinogen se resoarbe și este eliminat prin urină.
Bila produsă de ficat se varsă în ductele hepatice și apoi în vezica biliară. Aici bila este stocată și concentrată până în momentul în care este necesară procesului de digestie. Vezica biliară este o structură în formă de pară, localizată pe suprafața viscerală a ficatului.
Vezica biliară este drenată și umplută prin ductul cistic. Ductul cistic al vezicii biliare se unește cu ductul hepatic comun, formând ductul biliar. Prin ductul biliar bila este transportată în duoden.
Controlul metabolismului glucidic, prin intermediul următoarelor procese:
Descompunerea acizilor grași
Ficatul intervine în metabolismul lipidic, fiind capabil sa descompună acizii grași în molecule mai mici, cum ar fi acetil coenzima A. Ulterior, acetil coenzima A poate fi utilizată în cadrul metabolismului pentru a elibera energia din legăturile chimice ale moleculelor.
Dezaminarea este un proces caracteristic metabolismului proteinelor. Aceasta presupune îndepărtarea grupărilor amino din aminoacizi. Moleculele rezultate pot fi utilizate ulterior în metabolismul energetic sau transformate în lipide sau glucide. Din grupările amino care rezultă în urma dezaminării se sintetizează uree.
Ureea este o substanță reziduală. Aceasta este eliminată din sânge la nivelul rinichiului. Ureea reprezintă principala substanță dizolvată în urină.
Sinteza proteinelor plasmatice
Este considerată parte a metabolismului proteic. Cele mai multe proteine plasmatice sunt sintetizate de ficat:
Protrombina și fibrinogenul sunt proteine utilizate în coagularea sângelui.
Îndepărtarea unor medicamente și hormoni din sânge
Celulele hepatice pot elimina drogurile sau toxinele din sânge. Mecanismul de eliminare este excreția prin bilă.
Enzimele hepatice sunt capabile să altereze structura chimică a anumitor hormoni steroizi: estrogenii și aldosteronul.
Depozitarea vitaminelor și mineralelor
Ficatul stochează vitaminele:
Mineralele stocate în ficat sunt fierul și cuprul. Apoferitina este o proteină din celulele hepatice care se combină cu ioni de fier, formând feritină. Feritina este forma sub care fierul este depozitat în ficat.
Fagocitoza
Este realizată de către celulele Kupffer. Aceste celule distrug globulele roșii și albe îmbătrânite.
Activarea vitaminei D
Ficatul activează vitamina D la o formă la care poate fi utilizată în organism.
Pancreasul este un organ anex al tractului gastrointestinal. Dimensiunile pancreasului sunt de 13 cm în lungime și 2,5 cm în grosime.
Pancreasul este o glandă alungită localizată posterior față de marea curbură a stomacului. Acesta comunică cu duodenul prin intermediul a două ducte:
Pancreasul este o glandă cu rol important în sistemul endocrin, cât și în sistemul digestiv. Celulele pancreasului cu rol în digestie sunt organizate în acini. Aceste celule constituie porțiunea exocrină a glandei, reprezentând 99% din masa sa.
Celulele exocrine secretă sucul pancreatic. Acesta este un lichid limpede și incolor. Sucul pancreatic conține:
Enzimele pancreatice sunt reprezentate de:
Secrețiile pancreasului sunt controlate de către hormonii secretină și colecistochinină.
Acest text nu poate fi copiat.
