Sistemul endocrin

Sistemul endocrin reprezintă unul dintre cele mai importante sisteme care se regăsesc în cadrul organismului uman. Elementele care îl compun sunt glandele endocrine și celulele endocrine. Celulele endocrine au o distribuție difuză – deci nu prezintă o localizare sau o delimitare precisă, fiind întâlnite în diferite țesuturi.

Principalul rol al glandelor și celulelor endocrine, deci a sistemului endocrin în general, este acela de a asigura menținerea homeostaziei – menținerea aproximativ constantă a parametrilor specifici mediului intern. Pentru a realiza aceasta, glandele și celulele endocrine sunt capabile să secrete hormoni – substanțe chimice active pe care le eliberează direct în sânge și care sunt capabile să regleze și să controleze funcțiile diverselor organe.

Astfel, hormonii, prin intermediul sângelui, ajung la organele țintă sau la celulele țintă localizate la distanță. La acest nivel, ei prezintă capacitatea de a se lega de receptorii specifici – celule sau grupări de celule sensibile la modificările din mediu sau la variațiile anumitor constante fiziologice – dispuși fie pe suprafața celulei, fie în interiorul acesteia, mai exact în lichidul intracelular sau chiar în nucleu.

În final, hormonii reușesc să producă diferite modificări fiziologice și biochimice, dintre care amintim:

stimularea creșterii și a dezvoltării
stimularea dezvoltării caracterelor sexuale masculine/feminine
stimularea retenției de apă și a retenției de sodiu
accelerarea celor mai multe dintre reacțiile chimice desfășurate în cadrul organismului
modificarea nivelului sangvin al glucozei – monozaharid compus din șase atomi de carbon care reprezintă o sursă importantă de energie pentru organism și singura sursă de energie a creierului – în sensul creșterii sau scăderii acestuia

Cele mai importante glande endocrine, cunoscute și ca cele șapte glande endocrine clasice sau perechi de glande, sunt:

hipofiza sau glanda pituitară
glanda tiroidă
glandele paratiroide
pancreasul endocrin
glandele suprarenale
ovarele
testiculele

Clasificarea hormonilor și caracteristicile acestora

Hormonii secretați de către principalele glande endocrine sunt de două tipuri:

hormoni steroidieni/steroizi
hormoni non-steroidieni/non-steroizi

Hormonii steroidieni/steroizi – mecanism de acțiune și exemple

Hormonii steroidieni, din punct de vedere chimic, au o structură complexă, inelară, fiind alcătuiți din ioni de:

carbon – element chimic esențial al materiei vii, fiind un component fundamental al tuturor compușilor organici, biologici sau nebiologici
hidrogen – element chimic aflat în stare gazoasă, fiind un component important al ființelor vii, găsindu-se în moleculele de apă, dar și în diverse substanțe organice

Hormonii steroidieni sunt compuși din lipide sintetizate din colesterol, ceea ce explică ușurința cu care se dizolvă în fosfolipide și traversează membranele celulare. Ajunși în interiorul celulelor țintă, hormonii respectivi se combină cu proteinele citoplasmatice. Astfel, ia naștere un complex. Complexul nou format are rolul de a stimula activitatea unor gene aparte. Genele stimulate sunt esențiale deoarece sunt cele care codifică tipuri specifice de molecule de ARN mesager/ARNm – ARNm transportă mesajul genomului enzimelor care catalizează sinteza proteinelor. În cele din urmă, este favorizată sinteza proteică, ceea ce duce la apariția unor modificări la nivelul metabolismului celular.

Unii dintre cei mai importanți hormoni steroidieni sunt:

estrogenii
progesteronul
testosteronul
aldosteronul
cortizolul
cortizonul

Hormonii non-steroidieni/non-steroizi – mecanism de acțiune și exemple

Hormonii non-steroidieni, spre deosebire de cei steroidieni, sunt alcătuiți din:

proteine
peptide
amine
glicoproteine

Efectele pe care hormonii non-steroidieni le produc au ca punct de plecare așa-numiții mesageri primari. În cazul nostru, rolul de mesageri primari este jucat de către hormonii proteici, peptidici și aminici produși de către celulele endocrine și transportați prin sânge. Odată ajunși la nivelul celulelor țintă, aceștia acționează asupra receptorilor specifici aflați pe membrana acestora. Ei amplifică activitatea anumitor enzime de la acest nivel, printre care se numără și adenilat ciclaza.

Rolul adenilat ciclazei este unul destul de simplu. Ea este responsabilă de convertirea moleculelor de ATP în molecule de adenozin monofosfat ciclic/cAMP/AMPc. Odată formate, moleculele de cAMP, care joacă rolul de mesageri secundari, invadează celulele și grăbesc diversele modificări celulare precum:

creșterea sintezei proteice
activarea diferitelor enzime
alterarea permeabilității membranare

Hormonii proteici sunt formați din lanțuri de aminoacizi. Aceste lanțuri sunt unite unele de altele prin legături peptidice. Reprezentanții acestei grupe sunt:

hormonii hipofizari – prolactina și hormonul somatotrop
insulina – principalul hormon secretat de către pancreasul endocrin
calcitonina – hormon secretat de către glanda tiroidă

Hormonii peptidici sunt alcătuiți tot din lanțuri de aminoacizi, dar mai scurte comparativ cu cele care dau naștere hormonilor proteici. Reprezentanții acestei grupe sunt:

oxitocina
hormonul antidiuretic/ADH

Hormonii aminici provin din aminoacizi. Reprezentanții acestei grupe sunt:

tiroxina – hormon secretat de către glanda tiroidă
adrenalina/epinefrina – hormon secretat de către glandele suprarenale
noradrenalina/norepinefrina – hormon secretat de către glandele suprarenale

Referitor la hormonii glicoproteici, este suficient să specificăm faptul că cei mai relevanți hormoni care se încadrează în această categorie sunt:

hormonul stimulator tiroidian/TSH
hormonul luteinizant/LH
hormonul foliculo-stimulant/FSH

Cele două tipuri principale de hormoni

Reglările autocrină și paracrină

Cu toate acestea, de-a lungul timpului s-a observat faptul că hormonii nu acționează doar la distanță de locul secreției lor. Există în organismul uman anumite glande endocrine care sunt capabile să producă:

hormoni cu acțiune/reglare autocrină – hormoni care acționează asupra celulei endocrine care i-a secretat
hormoni cu acțiune/reglare paracrină – hormoni care acționează asupra celulelor de alt tip, aflate în imediata apropiere a celulei endocrine care i-a secretat, fără să treacă în circulația sistemică

Activitatea hormonilor proteici, peptidici și aminici. Celula endocrină produce hormonul, care este transportat prin sânge până la celula țintă. Pe suprafața acesteia, hormonul se leagă de un receptor și formează AMP ciclic. Această moleculă acționează ca mesager secundar și induce modificări celulare. În exemplul prezentat, adenilat ciclaza transformă ATP în AMP ciclic. Acesta activează diverse enzime, provocând un răspuns celular adecvat. (Sursa: Barron's- Anatomie și fiziologie umană pentru admiterea la facultățile de medicină)

Hipofiza (glanda pituitară)

Deși este una dintre cele mai importante glande endocrine, hipofiza are dimensiuni reduse. Ea este asemănată frecvent cu un bob de mazăre sau cu unul de fasole. Este localizată în regiunea inferioară a encefalului, chiar în spatele chiasmei optice, găsindu-se, mai exact, pe șaua turcească (sella turcica). Șaua turcească reprezintă o depresiune a osului sfenoid.

În ceea ce privește structura glandei pituitare, este suficient să menționăm faptul că aceasta este alcătuită în principal din doi lobi:

lobul anterior – cunoscut și sub denumirea de adenohipofiză
lobul posterior – cunoscut și sub denumirea de neurohipofiză

Totodată, este important să precizăm faptul că, atât din punct de vedere anatomic, cât și din punct de vedere funcțional, hipofiza se află în strânsă legătură cu hipotalamusul dispus superior ei. Hipofiza este legată de partea inferioară a hipotalamusului prin intermediul unei tije speciale. Această tijă este cunoscută sub numele de infundibul sau tijă pituitară.

Hipotalamusul, grație numeroșilor nuclei pe care îi deține, acționează asupra hipofizei prin intermediul a două legături pe care le găsim la nivelul tijei respective:

o legătură vasculară – reprezentată de sistemul port hipotalamo-hipofizar, conectează hipotalamusului de adenohipofiză
o legătură nervoasă – reprezentată de tractul nervos hipotalamo-hipofizar, conectează hipotalamusul de neurohipofiză

Lobul anterior al hipofizei/adenohipofiza

Spre deosebire de neurohipofiză, adenohipofiza este capabilă să sintetizeze hormonii pe care urmează să îi elibereze. Totuși, atât sinteza, cât și eliberarea acestora este controlată de către hipotalamus prin intermediul hormonilor stimulatori și inhibitori pe care acesta din urmă îi secretă. Pentru a ajunge la adenohipofiză, hipotalamusul eliberează hormonii respectivi în vasele sistemului port hipotalamo-hipofizar. În cele din urmă, ajunși la lobul anterior al glandei pituitare, aceștia pot să îndeplinească una din cele două funcții:

să stimuleze atât sinteza, cât și eliberarea hormonilor adenohipofizari
să inhibe nu doar sinteza, ci și eliberarea hormonilor adenohipofizari

Ulterior, în funcție de ce comenzi primește și în funcție de ce hormoni sintetizează și eliberează, adenohipofiza controlează activitatea altor glande endocrine. Acesta este motivul pentru care hormonii secretați de către adenohipofiză sunt cunoscuți și sub denumirea de hormoni tropi, iar glanda hipofiză în sine este considerată glanda „dirijor” a sistemului endocrin.

Principalii hormoni sintetizați și eliberați de către adenohipofiză sunt:

hormonul de creștere uman/hormonul somatotrop/STH (Human Growth Hormone/HGH)
hormonul stimulator tiroidian/TSH
hormonul adrenocorticotrop/ACTH
prolactina/PRL
hormonii gonadotropi – hormonul foliculo-stimulant/FSH și hormonul luteinizant/LH
hormonul melanocito-stimulator/MSH

Hormonul de creștere uman/hormonul somatotrop/STH (Human Growth Hormone/HGH):

proteină rezultată din unirea a 191 de aminoacizi
acționează asupra tuturor țesuturilor organismului
favorizează introducerea aminoacizilor și a proteinelor în celule, favorizează sinteza de proteine, asigură mobilizarea grăsimilor, stimulând astfel creșterea organismului
secreția lui se realizează în funcție de concentrația sa sangvină – dacă STH-ul prezintă o concentrație crescută în sânge, secreția sa este inhibată, și vice-versa

Hiposecreția de STH, la copii, duce la nanism hipofizar – afecțiune în cadrul căreia se constată diminuarea ratei de creștere a pacientului, dar cu respectarea proporțiilor corecte între diferitele segmente ale corpului acestuia.

Hipersecreția de STH:

la copii – produce gigantism – afecțiune în cadrul căreia se constată creșterea accelerată a țesuturilor organismului, în special a celui osos; pacienții cu această suferință pot să atingă chiar și 2,4-2,5 m înălțime dacă tulburarea apare înainte de adolescență
la adulți – produce acromegalie – afecțiune în cadrul căreia se constată o îngroșare a oaselor și o creștere importantă a țesuturilor moi; aceste modificări sunt observate mai ales la nivelul feței, a mânilor și a labelor picioarelor, ducând la schimbarea fizionomiei și a aspectului fizic ale pacientului

Hormonul stimulator tiroidian/tirotropina/TSH:

glicoproteină formată din două subunități: o subunitate α, construită din 89 de aminoacizi, și o subunitate β, construită din 112 aminoacizi
acționează asupra glandei tiroide, intervenind în dezvoltarea acesteia
favorizează preluarea iodului de către glanda tiroidă
controlează sinteza și eliberarea hormonilor tiroidieni, în special stimulând producerea tiroxinei.

Hormonul adrenocorticotrop/corticotropina/ACTH:

proteină rezultată din unirea a 39 de aminoacizi
acționează asupra zonei corticale a glandei suprarenale, intervenind în creșterea tisulară și stimulând secreția hormonilor corticosteroizi (glucocorticoizi)
acționează asupra ficatului, favorizând depunerea glicogenului la acest nivel
acționează asupra glandei mamare, favorizând producerea laptelui
acționează asupra pielii, favorizând pigmentarea acesteia
duce la creșterea ratei metabolismului

Prolactina/PRL:

proteină rezultată din unirea a 198 de aminoacizi
acționează asupra glandei mamare, fiind responsabilă de producerea – sinteza – laptelui după naștere, deci a celui utilizat pentru alăptarea nou-născutului

Hormonul foliculo-stimulant/FSH:

glicoproteină formată din două subunități: o subunitate α, construită din 89 de aminoacizi, și o subunitate β, construită din 112 aminoacizi
la femei – acționează asupra foliculilor ovarieni, favorizând dezvoltarea acestora cu scopul producerii ovulelor
la bărbați – acționează asupra tubilor seminiferi testiculari, favorizând creșterea acestora și producerea spermatozoizilor, adică spermatogeneza

Hormonul luteinizant/LH:

glicoproteină formată din două subunități: o subunitate α, construită din 89 de aminoacizi, și o subunitate β, construită din 115 aminoacizi
la femei – stimulează maturarea foliculilor ovarieni, ovulația și formarea corpului galben/luteal din foliculi, favorizând secreția ulterioară de estrogeni și progesteron de la nivelul acestuia
la bărbați – acționează asupra celulelor interstițiale testiculare Leydig, stimulând producerea de testosteron

Hormonul melanocito-stimulator/MSH:

acționează asupra melanocitelor cutanate, fiind hormonul responsabil de pigmentarea tegumentului.

Lobul posterior al hipofizei/neurohipofiza

Spre deosebire de adenohipofiză, neurohipofiza nu este o glandă endocrină propriu-zisă, ci reprezintă, mai degrabă, un săculeț în care sunt depozitați, temporar, neurohormonii sintetizați de către celulele (nucleii) neurosecretoare ale hipotalamusului. Respectivii neurohormoni ajung la nivelul neurohipofizei străbătând infundibulul și sunt eliberați doar în momentul în care neuronii hipotalamici transmit anumiți stimuli. Principalii hormoni produși de către hipotalamus și eliberați ulterior de către neurohipofiză sunt:

hormonul antidiuretic/vasopresina/ADH – produs majoritar de către nucleii supraoptici
oxitocina – produsă majoritar de către nucleii paraventriculari

Hormonul antidiuretic/vasopresina/ADH:

acționează asupra tubilor renali, favorizând reabsorbția apei, rezultând creșterea volumul sangvin, implicit creșterea presiunii sângelui
acționează asupra mușchilor netezi, cu precădere a celor din structura arteriolelor, ducând la instalarea vasoconstricției, ducând la creșterea presiunii sângelui
deficitul de ADH produce diabet insipid – afecțiune în cadrul căreia se constată creșterea producției de urină – poliurie, dar și accentuarea senzației de sete – polidipsie.

Oxitocina:

acționează asupra fibrelor musculare netede de la nivelul uterului, accentuând contracțiile uterine din timpul nașterii declanșate anterior de către hormonii ovarieni
acționează asupra ductelor glandelor mamare, favorizând ejecția laptelui
secreția și eliberarea acestui hormon sunt influențate, într-o oarecare măsură, la femeile care alăptează, de către actul suptului

Hormonii glandei hipofize

Glanda tiroidă

Spre deosebire de glanda hipofiză, care este localizată în regiunea inferioară a encefalului, glanda tiroidă se găsește în profunzimea țesuturilor moi ale gâtului. Ea este situată anterior și inferior în raport cu laringele, fiind poziționată, mai exact, asemenea unui nod de cravată peste zona anterioară a traheei. Spre deosebire de celelalte glande endocrine, glanda tiroidă este unică din mai multe puncte de vedere. Ea este singura glandă de acest tip care poate să fie observată și palpată cu ușurință atunci când pacientul este examinat.

Tiroida este formată din doi lobi laterali, unul stâng și unul drept. Aceștia sunt uniți prin istmul tiroidian. Istmul tiroidian este o structură care nu reprezintă altceva decât o bandă, asemănată cu o punte, alcătuită din țesut glandular. De asemenea, trebuie să menționăm faptul că fiecare lob tiroidian prezintă:

o bază – dispusă lateral de porțiunea superioară a traheei
un vârf – dispus lateral de treimea inferioară a cartilajului tiroidian ce aparține laringelui

Foliculii și hormonii tiroidieni

Fiecare lob al glandei tiroide este alcătuit din mai mulți foliculi. Foliculul tiroidian reprezintă, de fapt, unitatea funcțională a acestui organ. Foliculii sunt structuri în interiorul cărora se găsește un material vâscos, omogen, numit coloid. Coloidul conține tiroglobulina care înglobează în molecula sa hormonii tiroidieni.

În cadrul organismului uman, glanda tiroidă, în funcție de acțiunea hormonului stimulator tiroidian/TSH sintetizat și eliberat de către lobul anterior al hipofizei, este responsabilă de secreția a doi hormoni importanți:

triiodotironina/T3
tiroxina/T4

Exceptându-i pe aceștia, tiroida este capabilă să sintetizeze și un al treilea hormon, calcitonina. Calcitonina este produsă de către celulele parafoliculare/celulele C dispuse printre foliculii tiroidieni.

Triiodotironina/T3 și tiroxina/T4:

acționează asupra tuturor țesturilor din organism, accelerând rata metabolismului celular
duc la creșterea ratei metabolismului bazal, deci la creșterea cantității de oxigen pe care celulele o consumă și a cantității de căldură pe care acestea o produc, grație capacității lor de a accentua activitatea enzimelor implicate în metabolismul glucozei
asigură menținerea în parametrii normali a presiunii sangvine grație capacității lor de a crește numărul de receptori localizați la nivelul vaselor de sânge
la tineri – asigură reglarea creșterii și, totodată, buna dezvoltare a sistemului nervos
hiposecreția de tiroxină/T4:
- la copii – cretinism
- la adulți – mixedem
hipersecreția de triiodotironină/T3 și de tiroxină/T4 produce boala Graves/gușa exoftalmică

Calcitonina:

este considerată a fi antagonistul parathormonului – substanță activă secretată de către glandele paratiroide
este responsabilă de reglarea nivelului calciului din sânge, scăzând concentrația plasmatică a acestuia ca urmare a accelerării depunerii lui în oase
favorizează creșterea osoasă

Tulburări secretorii asociate glandei tiroide

Este important să precizăm faptul că aportul alimentar de iod este esențial pentru ca glanda tiroidă să poată sintetiza hormonii T3 și T4. În caz contrar, dacă iodul nu este prezent într-o cantitate suficientă sau dacă nu este disponibil, se va constata apariția gușei – afecțiune ce se caracterizează prin creșterea în dimensiuni a glandei. Pentru a combate această suferință, specialiștii recomandă, în primă fază, creșterea aportului alimentar de iod.

Principalii hormoni din organismul uman

Glandele paratiroide

Glandele paratiroide sunt în număr de patru și se găsesc pe fața posterioară a glandei tiroide, câte una în spatele fiecăruia dintre polii superiori și inferiori ai celor doi lobi tiroidieni, nefiind altceva decât mase de țesut glandular. Asemenea glandei hipofize, și glandele paratiroide sunt asemănate cu un bob de mazăre, având, deci, dimensiuni reduse.

Hormonul secretat de către aceste glande se numește parathormonul/PTH sau hormonul paratiroidian. Acesta este, la fel ca și calcitonina, responsabil de reglarea nivelului calciului din sânge. Totuși, spre deosebire de calcitonină, parathormonul:

stimulează activitatea osteoclastelor și amplifică astfel resorbția calciului din oase, ducând la creșterea concentrației plasmatice a acestuia – acțiune antagonistă față de calcitonină
favorizează reabsorbția calciului de la nivelul tubilor renali și de la nivelul mucoasei intestinale
reglează absorbția intestinală a calciului grație capacității lui de a stimula activarea renală a vitaminei D

Referindu-ne la tulburările de secreție ale acestui hormon, adesea se instalează hipersecreția. Cauza cea mai frecventă a acestei secreții excesive de PTH este reprezentată de apariția și dezvoltarea unei tumori paratiroidiene. La pacienții care prezintă o hipersecreție de PTH se pot observa scăderea densității osoase și, în cele din urmă, deformările osoase.

Pancreasul

Pancreasul este un organ glandular unic, nepereche, ce se găsește în cavitatea abdominală, fiind dispus posterior de stomac și de peritoneu, acesta fiind motivul pentru care, pentru vizualizarea sa, este necesară ridicarea stomacului. Spre deosebire de celelalte organe endocrine detaliate până în acest punct, pancreasul prezintă dimensiuni mai mari, având, de asemenea, și o formă aplatizată.

Pancreasul este un organ aparte deoarece el îndeplinește două funcții:

o funcție endocrină – prin sinteza și secreția hormonilor insulină și glucagon
o funcție exocrină, digestivă – prin producerea și eliberarea anumitor enzime cu rol în digestie

Celulele responsabile de producerea hormonilor pancreatici, în special cele alfa și beta, duc la formarea unor aglomerări multiple care poartă numele de insule Langerhans/insule pancreatice. Specialiștii au demonstrat, de-a lungul timpului, faptul că celulele care sintetizează hormonii nu sunt atât de numeroase precum celulele care produc enzimele digestive. De aceea, respectivele grupări de celule endocrine poartă denumirea de insule, ele plutind într-o așa-numită mare de țesut exocrin.

Insulina:

descoperită pentru întâia oară în anul 1921 de către medicul, cercetătorul și fiziologul român Nicolae C. Paulescu
hormon proteic alcătuit din 51 de aminoacizi construiți sub forma a două lanțuri proteice, fiind produs și eliberat, secundar ingestiei de alimente – postprandial, de către celulele beta, parte componentă majoritară a insulelor Langerhans
este sintetizată și secretată în momentul în care se sesizează o creștere a concentrației sangvine a glucozei
este responsabilă de scăderea concentrației de glucoză din sânge, fiind capabilă să stimuleze pătrunderea în celule a moleculelor de acest tip – a moleculelor de glucoză

Glucagonul:

hormon produs și eliberat, în absența aportului alimentar, în condiții de înfometare, de către celulele alfa, parte componentă minoritară a insulelor Langerhans
este sintetizat și secretat în momentul în care se sesizează o scădere a concentrației sangvine a glucozei
are efect opus insulinei, ducând la creșterea concentrației de glucoză din sânge grație acțiunii sale asupra ficatului, organ la nivelul căruia favorizează degradarea glicogenului, adică glicogenoliza, cu eliberarea consecutivă, în sânge, a moleculelor de glucoză obținute
este responsabil de eliminarea aminoacizilor din sânge, utilizându-i, împreună cu moleculele lipidice acide, pentru fabricarea glucozei, proces cunoscut sub numele de gluconeogeneză

Diabetul zaharat de tip 1/diabetul zaharat insulino-dependent și diabetul zaharat de tip 2/diabetul zaharat non-insulino-dependent

Printre principalele patologii asociate unor defecte ce apar la nivelul pancreasului sau corelate cu acțiunea ineficientă a insulinei se numără:

diabetul zaharat tip 1 – lipsa activității celulelor beta pancreatice, ceea ce duce la absența insulinei din organism
diabetul zaharat tip 2 – afectarea celulelor din organism asupra cărora acționează în mod normal insulina, ele prezentând, în această situație, un număr mult mai mic de receptori specifici pentru acest hormon, căpătând, așadar, o rezistență în fața acțiunii lui

Deși cauzele diferă, cele două suferințe au în comun imposibilitatea pătrunderii în celulă a unei cantități suficiente de glucoză, cantitate necesară, de altfel, pentru buna desfășurare a proceselor specifice metabolismului – pacientul este lipsit de energie și este cuprins de o stare de oboseală.

Așadar, în ambele situații se constată creșterea concentrației de glucoză din sânge. Rinichii încearcă să elimine, prin urină, acest surplus, acțiune ce are ca rezultat creșterea concentrației de glucoză din urină – glicozurie. În cele din urmă, deoarece se acumulează în urină destul de multă glucoză, pentru a o dilua, rinichii încep să elimine, concomitent, și o cantitate mare de apă. Așadar, acesta este motivul pentru care principalele manifestări ale diabetului zaharat sunt urinarea frecventă – poliuria și senzația intensă de sete – polidipsia.

Efectele antagoniste ale insulinei și ale glucagonului, cei doi hormoni pancreatici. Când nivelul sanguin al glucozei este ridicat, insulina stimulează celulele organismului și ficatul să îndepărteze glucoza din sânge. Un nivel scăzut al glucozei în sânge declanșează eliberarea glucagonului, care stimulează ficatul să crească nivelul glucozei în sânge. (Sursa: Barron's- Anatomie și fiziologie umană pentru admiterea la facultățile de medicină)

Glandele suprarenale

După cum ne indică și numele, glandele suprarenale sunt localizate la nivelul polului superior al fiecărui rinichi. Glandele suprarenale sunt structuri pereche ce prezintă două zone principale:

o zonă centrală, internă, cu origine nervoasă – medulara/medulosuprarenala
o zonă periferică, externă – corticala/corticosuprarenala

Fiecare zonă își sintetizează și își secretă hormonii proprii. Medulara este responsabilă de sinteza și secreția catecolaminelor, hormoni ce prezintă o acțiune complementară, înrudită am putea spune, cu cea a sistemului nervos simpatic. Corticala, grație faptului că este compusă din trei straturi distincte (dinspre superficial spre profund – glomerulosa, fasciculata și reticularis), este responsabilă de sinteza și secreția mineralocorticoizilor, glucocorticoizilor și steroizilor, hormoni ce intervin în reglarea echilibrului mineral și energetic, dar și în reglarea funcțiilor reproducătoare.

Zona corticală – mineralocorticoizii, glucocorticoizii, steroizii/sexosteroizii

Hormonii mineralocorticoizi:

reprezentant – aldosteronul
sunt secretați în funcție de concentrația sangvină a electroliților
sunt responsabili de reglarea concentrației de electroliți din sânge și din celelalte fluide ale organismului, influențând, cu precădere, sodiul și potasiul

Glucocorticoizii:

reprezentant – cortizolul
sunt secretați sau nu, prin intermediul unui mecanism de feedback negativ, în funcție de acțiunea hormonului adrenocorticotrop/ACTH eliberat de către adenohipofiză
intervin în metabolismul proteinelor, lipidelor și carbohidraților
stimulează vasoconstricția
au rol antiinflamator, luptând, deci, împotriva inflamațiilor răspândite în organism

Steroizii/sexosteroizii:

intervin în dezvoltarea caracterelor sexuale, influențând hormonii sexuali secundari
nu sunt sintetizați într-o cantitate atât de mare precum hormonii sexuali produși de către gonade, dar îi suplimentează pe aceștia

Zona medulară – catecolaminele

Medulosuprarenala este cea care conectează sistemul nervos simpatic și sistemul endocrin, ea fiind răspunzătoare de secreția catecolaminelor. Catecolaminele despre care vorbim sunt, de fapt, hormoni aminici cunoscuți sub denumirea de:

adrenalină/epinefrină
noradrenalină/norepinefrină

Principala caracteristică a acestor hormoni este acțiunea lor complementară, am putea spune chiar înrudită, cu cea a sistemului nervos simpatic, ei fiind responsabili de pregătirea organismului pentru momentul în care acesta trebuie să depună un efort fizic intens.

Așadar, catecolaminele amintite anterior sunt cele care induc, alături de sistemul nervos simpatic, răspunsul de tip fight or flight/luptă sau fugă. Răspunsul de tip fight or flight/luptă sau fugă rezumă, de fapt, din punct de vedere teoretic, totalitatea modificărilor care au loc în organismul uman în cursul unor situații stresante, a unor situații de urgență.

Tulburări secretorii asociate glandelor suprarenale

Alte glande endocrine

Ovarele

Ovarele ocupă pereții laterali ai cavității pelvine. Ele, împreună cu organele genitale accesorii, mai exact împreună cu trompele uterine, uterul, vaginul și organele genitale externe, reprezintă organele reproducătoare feminine. Adesea, ovarele sunt prezentate ca având forma unei migdale, ele constituind locul la nivelul căruia se dezvoltă ovocitele, adică gameții sau celulele germinale feminine. Ovarele sunt, de asemenea, și glande endocrine. Acestea secretă, la femei, prin intermediul celulelor foliculare pe care le conțin în zona corticală, estrogeni și progesteron. Aceștia sunt hormonii feminini care intervin în dezvoltarea caracterelor sexuale secundare feminine.

Testiculele

Testiculele sunt localizate la nivelul scrotului, fiind suspendate în acesta prin intermediul cordoanelor spermatice. Testiculele reprezintă, de fapt, gonadele masculine, glande reproductive ovoidale, pereche, responsabile de producerea spermatozoizilor, adică a gameților masculini. Testiculele, împreună cu organele sexuale accesorii, mai exact împreună cu epididimul, vasele deferente, veziculele seminale, ductele ejaculatorii, glandele bulbouretrale, uretra și penisul, compun sistemul reproducător masculin. Asemenea ovarelor, și testiculele prezintă funcție endocrină. Ele secretă, la bărbați, testosteronul și alți androgeni. Aceștia sunt hormonii masculini care intervin în dezvoltarea caracterelor sexuale secundare masculine.

Epifiza

Epifiza:

este cunoscută și sub denumirea de glandă pineală grație asemănării sale cu un con de brad
este o glandă de dimensiuni reduse, de forma unui con turtit de sus în jos
este localizată la nivelul mezencefalului, fiind situată pe peretele superior al ventriculului III
este legată de talamus
secretă hormonul melatonină, acesta din urmă având capacitatea de a regla secreția altor hormoni, dar și de a influența ciclul zi-noapte, mai exact ritmul nictemeral

Timusul

Timusul:

este un organ bine reprezentat la făt și la nou-născut
este localizat, în mod normal, la nivelul mediastinului superior, posterior sternului
secretă timozine, hormoni ce intervin în maturarea și dezvoltarea limfocitelor T, parte componentă importantă a sistemului imunitar al organismului uman
scade în dimensiuni odată cu înaintarea în vârstă, în perioada adolescenței ajungând să fie abia vizibil

Rinichiul

Rinichiul:

secretă eritropoetină, hormon care favorizează sinteza hematiilor în măduva roșie osoasă
asemenea cordului, plămânilor și ficatului, prezintă anumite celule endocrine responsabile de secreția, în cantități reduse, a prostaglandinelor, hormoni non-steroizi care au numeroase efecte, dintre care amintim contracția țesutului muscular neted

Celulele endocrine digestive

Celulele endocrine digestive:

se găsesc la nivelul epiteliului care îmbracă stomacul și intestinul subțire
sunt capabile să secrete diverși hormoni implicați în procesele digestive, dar și gastrină și secretină – hormoni peptidici
gastrina – este eliberată din celulele regiunii antrale a stomacului și asigură creșterea secreției gastrice acide prin acțiunea ei asupra celulelor din structura corpului stomacului
secretina – este eliberată din anumite celule pe care le găsim la nivelul intestinului subțire, mai precis la nivelul duodenului, și este responsabilă de scăderea secreției gastrice acide

Sistemul nervos central – aici făcându-se referire mai ales la hipotalamus, tractul gastrointestinal, țesutul adipos, inima, plămânii, ficatul și rinichii sunt structuri care, deși produc hormoni și joacă un rol esențial în ceea ce privește funcția reglatorie endocrină, nu sunt recunoscute clasic ca făcând parte din sistemul endocrin.

Bibliografie

Barbara Krumhardt Ph.D., I. Edward Alcamo Ph.D. (coordonatorul ediției în limba română – Prof. Dr. Angela Borda) – „Barron`s – Anatomie și Fiziologie Umană pentru admitere la facultățile de medicină”, editura University Press, Târgu Mureș, 2022;
Walter F. Boron, Emile L. Boulpaep, Leon G. Zăgrean – „Fiziologie Medicală”, ediția a treia, editura Hipocrate, București, 2017;
Guyton & Hall, editori Dr. Gh. P. Cuculici, Dr. Anca W. Gheorghiu – „Tratat de Fiziologie a Omului”, ediția a unsprezecea, editura Medicală Callisto, București;
Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu – „Biologie. Manual pentru clasa a XI-a”, editura Corint;
Keith L. Moore, Arthur F. Dalley II, Anne M. R. Agur – „Anatomie clinică: fundamente și aplicații”, ediția a șasea, editura Medicală Callisto, București, 2012;
Univ. Dr. Ludovic Seres-Strum, Prof. Univ. Dr. Klara Brînzaniuc, Asist. Univ. Dr. Cosmin Nicolescu, Asist. Univ. Dr. Remus Șipoș – „Neuroanatomie”, editura University Press, Târgu Mureș, 2006;
Stefan Silbernagl, Florian Lang – „Fiziopatologie”, ediția a doua, editura Medicală Callisto, București, 2011;
Fauci, Braunwald, Isselbacher, Wilson, Martin, Kasper, Hauser, Longo – „Harrison – Principiile medicinei interne”, Volumul 2, a doua ediție în limba română, editura Teora;
Michelle A. Clark, Richard Finkel, Jose A. Rey, Karen Whalen – „Lippincott – Farmacologie ilustrată”, ediția a cincea, editura Medicală Callisto, București, 2013;