În alcătuirea sistemului tegumentar intră pielea și anumite anexe precum:
Pielea reprezintă cel mai mare organ al corpului și este cel mai important organ al sistemului tegumentar. Acest țesut se continuă cu mucoasele la nivelul orificiilor, fiind un înveliș sensibil și protector al organismului. Mai mult decât atât, prezintă multe terminații ale analizatorului cutanat, aceștia având rolul de a aduce centrilor nervoși superiori, informații despre fenomenele cu care intră în contact organismul.
Astfel, în piele există o varietate de receptori, după cum urmează:
De asemenea, pielea are un avantaj deosebit, și anume acela de a fi o barieră protectivă și autoregenerantă între mediul extern și organism. În ceea ce privește greutatea ei, aceasta este în jur de 15% din greutatea întregului organism.
Printre cele mai importante funcții ale pielii este aceea de protecție. De asemenea, pielea intervine și în homeostazie și supraviețuirea organismului. Astfel, datorită pielii, organismul este protejat când vine vorba de microorganisme sau diverși alți factori iritanți fizici și mecanici. Pe de altă parte, pielea ajută și în absorbția lichidelor sau limitarea pierderii acestora.
Funcțiile majore ale pielii sunt:
Există trei bariere de protecție formate de piele, și anume:
Protecția împotriva razelor solare
De asemenea, există la nivelul pielii un pigment cu rol foarte important în protecția împotriva razelor solare. Pigmentul se numește melanină și este produs de melanocite, niște celule specializate. Culoarea pielii este influențată de acest pigment, astfel, cu cât există mai mult pigment, cu atât pielea este mai întunecată. În situația în care organismul nu este capabil să producă acest pigment, apare afecțiunea numită albinism.
Termoreglarea
Pielea intervine și în reglarea temperaturii. Astfel, căldura este eliminată prin piele printr-o serie de procese, acestea fiind: transpirație, evaporare, conducție și convecție. Termenul de conducție presupune schimbul de căldură produs la contactul organismului cu un mediu solid care are o temperatură diferită. Un exemplu în acest sens este contactul dintre organism și nisipul cald. În sens invers, contactul dintre un mușchi dureros și o pungă cu gheață determină pierdere de căldură.
Totuși, fenomenul de conducție asigură o pierdere sau un câștig minime în majoritatea situațiilor. Un fenomen similar este convecția, presupunând transportul de căldură dintre organism și mediul înconjurător cu ajutorul apei sau aerului. Acest schimb de căldură depinde de temperatura pielii și temperatura mediului înconjurător, fiind proporțional cu diferența celor două.
În același timp, pielea intervine și în menținerea temperaturii. Acest lucru este posibil datorită vasoconstricției și reducerea transpirației. Transpirația apare datorită glandelor aflate în piele. Aceste glande excretă substanțe lipidice, ioni de sodiu și apă. În plus, și foliculii piloși au un rol în reducerea pierderilor de căldură. Acest lucru este posibil datorită piloerecției care se produce prin inervarea simpatică a mușchilor netezi ai foliculilor piloși.
Explicația este reprezentată de reținerea unui strat de aer cald la nivelul pielii. De asemenea, iradierea este un proces care asigură schimbul de căldură între corpurile solide din mediu și piele.
Metabolismul – sinteza de vitamina D și absorbția
O altă funcție importantă a pielii este aceea de a sintetiza vitamina D din molecule precursoare care se acumulează la nivelul pielii. Moleculele menționate pot proveni și din anumite alimente sau din lapte. Acest lucru se întâmplă datorită razelor solare ultraviolete. Astfel, pielea are rol în metabolismul organismului. Încheierea procesului de formare a vitaminei D are loc la nivelul rinichilor. Printre funcțiile pielii se numără și absorbția. Există o serie de substanțe precum vitaminele liposolubile A, E și K, ce sunt absobite atunci când sunt aplicate pe suprafața pielii.
Comunicarea între mediul extern și organism
De asemenea, la nivelul pielii există anumiți receptori specializați care recepționează stimulii proveniți din mediu și transmit informația către sistemul nervos central. Receptorii respectivi sunt sensibili la stimuli precum durerea, atingerea, temperatura și presiunea. În acest mod, pielea îndeplinește funcția de comunicare dintre organism și mediul extern.
În ceea ce privește sensibilitatea termică, receptorii sunt terminațiile nervoase libere. Ele provin din neuronii senzitivi din ganglionii spinali și reprezintă arborizații dendritice. Acestea sunt nemielinizate, au diametrul mic și sunt distribuite printre celulele epidermului. Există receptori pentru cald și receptori pentru rece, aceștia depășindu-i numeric pe cei pentru cald. Receptorii pentru cald transmit impuls în situația în care temperatura cutanată crește, iar cei pentru rece, atunci când temperatura scade. În plus, în situația în care temperaturile devin extreme, vor fi stimulați și receptorii pentru durere.
Pe de altă parte, însă, receptorii pentru durere sunt reprezentați ca și în cazul celor termici, de terminațiile nervoase, dar și de restul receptorilor cutanați. Acești receptori cutanați, daca sunt stimulați peste măsură, sunt capabili să transmită impulsuri ce vor fi percepute ca durere. Receptorii pentru durere au particularitatea de a determina intensificarea senzației dacă stimulul persistă.
Mai mult decât atât, ei se adaptează în mică măsură sau chiar deloc. La nivelul lor acționează următorii factori:
Pielea este alcătuită din două straturi majore de la suprafață spre profunzime și anume:
Zona în care celulele celor două straturi se întâlnesc se numește joncțiunea derm-epiderm, limita dintre acestea două fiind ondulată. Stratul din exterior este epidermul, acesta fiind subțire, iar spre interior se află dermul care este mai gros.
Sub derm se află fascia superficială sau hipodermul, acesta fiind format din țesut areolar și țesut subcutanat bogat în grăsime. Fascia menționată intră în structurile țesuturilor subiacente și nu în structura pielii.
Acest strat al pielii nu are vase sangvine în structura lui și este format din epiteliu stratificat pavimentos. De asemenea, celulele ce intră în alcătuirea lui sunt unite strâns între ele. În ceea ce privește structura epidermului, aceasta nu este identică pe toată suprafața corpului.
Astfel, la nivelul palmelor și tălpilor, acolo unde pielea este groasă, epidermul are cinci straturi. Pe de altă parte, epidermul de pe cea mai mare suprafață a corpului este format din patru straturi, deoarece aici pielea este mai subțire.
Epidermul are un strat germinativ sau bazal, fiind format dintr-un singur strat de celule în care, adesea, au loc diviziuni celulare. Astfel, noile celule, în momentul în care se maturează, încep să plece către stratul următor. Stratul germinativ este stratul profund al epidermului și este localizat pe membrana bazală. La nivelul stratului bazal există mai multe tipuri de celule. Cele mai multe dintre ele sunt cheratinocite.
Rolul acestor celule este de a produce cheratină și de a impermeabiliza epidermul. Un alt tip de celule sunt melanocitele care produc melanină. În plus, există și celulele Merkel, acestea fiind un fel de receptor senzitiv. Aceste celule sunt sensibile la atingere. De asemenea, există și celule dendritice epidermice, aparținând sistemului imunitar, dar există și alți receptori senzitivi.
Urmează stratul spinos, acesta fiind mai superficial decât precedentul. În alcătuirea acestui strat intră cheratinocitele, acestea având pe preparatele histologice, aspect spinos. Cheratinocitele au rolul de a sintetiza la nivelul acestui strat, cheratină. Din punct de vedere al diviziunilor celulare, la nivelul stratului bazal au loc mai multe diviziuni decât în stratul spinos. În ceea ce privește ,,spinii” stratului spinos, ei sunt formați de zonele în care celulele se unesc datorită desmozomilor.
Mergând mai sus, către suprafață, ajungem la stratul granulos. La nivelul acestuia, celulele sunt aranjate pe 3-5 straturi. Atunci când parte din aceste celule mor, vor fi înlocuite cu cheratohialin și cheratină. Cheratohialinul este preliminar în formarea cheratinei. În structura stratului granulos intră celule aplatizate și granule cu cheratohialin. De asemenea, acest strat conține pe lângă cheratohialin și cheratină în cantități mari.
Acoperind stratul granulos, se află stratul lucid. La nivelul acestui strat, celulele au citoplasmă clară și sunt unite strâns între ele. De asemenea, cheratinocitele din structura stratului, în majoritatea situațiilor sunt moarte și fără nuclei. Însă, au în structura lor eleidină, aceasta fiind o substanță transparentă. Eleidina provine din cheratohialin și în final se tranformă în cheratină.
Din punct de vedere al distribuției la nivelul corpului, stratul lucid se află doar la nivelul pielii groase.
Stratul cornos este cel mai superficial strat al epidermului. În structura lui intră 25-30 de rânduri de celule pavimentoase moarte.
Celulele menționate suferă un proces continuu de descuamare. Rezistența acestui strat este dată de desmozomii care unesc cheratinocitele. La acest nivel, citoplasma este înlocuită aproape în totalitate de cheratina intracelulară. Astfel, celulele alcătuiesc o barieră ce protejează împotriva infecțiilor, dar și a leziunilor mecanice. În plus, cheratina impermeabilizează suprafața epiteliului.
Celulele produse în stratul bazal asigură proveniența celulelor din stratul cornos. Celulele epidermului sunt înlocuite de jos în sus, și cu cât se apropie mai mult de suprafața corpului, ele se umplu cu cheratină și mor. În structura epidermului se găsesc terminații nervoase, dar el este lipsit de vase de sțânge. În plus, există un proces ce poartă numele de hipercheratoză ce presupune îngroșarea stratului cornos. Hipercheratoza apare ca urmare a fricțiunii, iar consecința ei este apariția calusului.
Substanțele nutritive ajung la nivelul celulelor din stratul bazal al epidermului datorită vaselor sangvine de la nivelul dermului. Receptorii pentru durere și cei pentru atingere (adică celulele Merkl), ajung în epiderm. Acesta este motivul pentru care ei sunt stimulați mai ușor față de alți receptori. Pentru a ajunge la receptorii senzitivi, frigul, căldura, presiunea rebuie să străbată epidermul, deoarece acești receptori sunt în derm.
Straturile epidermului
Dermul este de asemenea, un alt strat extrem de important al pielii, fiind situat sub epiderm. Acest strat este descris ca fiind o pătura conjunctivă densă. În structura lui intră:
Membrana bazală este cea care asigură comunicarea dintre derm și epiderm. În plus, există anumite geluri polizaharidice și elemente fiborase specializate care au rolul de a asigura unirea celor două straturi ale pielii. Papilele dermice sunt niște prelungiri trimise de derm către epiderm. Ele alcătuiesc niște creste și au rolul de a ancora dermul și epidermul. Mai mult decât atât, legăturile dintre cele două straturi previn intrarea în interiorul dermului, a microorganismelor sau a moleculelor mari.
În alcătuirea dermului intră două straturi și anume:
În ceea ce priveșe stratul papilar, acesta conține papilele dermice menționate în paragraful anterior. Aceste structuri sunt niște ridicături tronculare. Crestele papilare sunt niște proeminențe formate de către papile. Crestele apar la nivelul degetelor, deoarece în această regiune, papilele sunt mai evidente. Datorită localizării lor, crestele sunt extrem de importante în criminalistică și în medicina legală.
La nivelul stratului papilar se găsește țesut conjunctiv lax, areolar. Acest țesut prezintă în structura lui vase de sânge, fibroblaste, macrofage, dar și alte celule, precum și receptori senzoriali. În ceea ce privește vasele sangvine, acestea sunt numeroase, deoarece sunt implicate în nutriția celulelor epidermului.
În interiorul stratului reticular intră vase sanguine cu diametru mai mare, glande sudoripare și sebacee, dar și celule adipoase. De asemenea, tot la nivelul acestui strat, se găsesc fibre conjunctive cu multiple traiectorii.
În ambele straturi, există receptori pentru presiune, tactili, pentru temperatură și durere.
La nivelul dermului există:
Tot la nivelul dermului se găsesc corpusculii pentru sensibilitățile tactilă:
În plus, corpusculii Ruffini și Krause sunt receptori și pentru sensibilitatea termică, astfel:
De asemenea, dermul reprezintă un rezervor de electroliți și apa și în plus, are rolul de a oferi protecție împotriva leziunilor. Mușchii erectori ai firelor de păr sunt mușchi netezi și sunt prinși de foliculii piloși. Datorită acestor muschi, firele de păr au capacitatea de a se orienta perpendicular pe piele. Acest lucru se întâmplă în condiții de frig intens sau stres. Important de reținut este faptul că epidermul nu are vase sanguine, pe de altă parte însă, are terminații nervoase. În plus, dermul este un strat foarte bine vascularizat și în aceeași măsură, foarte bine inervat.
În ceea ce privește funcțiile organelor sistemului tegumentare, acestea sunt variate, după cum urmează:
Organele sistemului tegumentar
Acesta este cel mai profund strat al pielii și are un număr variabil de celule adipoase. El este format din țesut conjunctiv lax și prezintă următoarele structuri:
Anexele pielii îndeplinesc diverse funcții, aceste structuri provenind din epiderm în mare parte.
Firul de păr este alcătuit din:
Axul merge în exteriorul pielii, iar rădăcina se află în interiorul foliculului pilos. Firele de păr sunt distribuite pe întreaga suprafață a corpului și reprezintă o anexă extrem de importantă a pielii. Singurele zone unde nu există păr sunt:
Aceste fire de păr au rol protector și senzitiv. În ceea ce privește foliculul pilos, el este format dintr-o grupare de celule epidermice. Aceasta grupare merge în derm și de asemenea, formează o mică structură tubulară. Foliculul pilos prezintă la nivelul lui o structură numită bulb.
Aceasta structură se află la baza foliculului, și reprezintă locul de intrare a țesutului conjunctiv, nervi și vase de sânge. În acest mod, ia naștere papila dermică. Pentru fiecare fir de păr există o glandă sebacee, terminații nervoase și un mușchi erector. Mai mult decât atât, nutriția firului de păr este posibilă datorită papilei dermice.
În interiorul bulbului are loc un fenomen ce dă naștere firului de păr, și anume proliferarea celulelor din stratul bazal. Celulele din stratul bazal sunt hrănite prin vasele sanguine din papilă. Creșterea firului de păr este asigurată prin celulele nou formate care determină împingerea celulelor vechi de-a lungul foliculului. Axul firului de păr se formează datorită cheratinizării și morții celulelor menționate anterior. Datorită fenomenelor de creștere descrise, este posibilă înlocuirea regulată a axului firelor de păr. Acest lucru se întâmplă deoarece axul firelor de păr se rupe frecvent.
Există un fenomen care poate determina atât stimularea, cât și reducerea creșterii firului de păr. În anumite condiții asociate precum creșterea fluxului sanguin, iritația determină stimularea creșterii părului. Există, însă, o afecțiune care preuspune pierderea părului. Aceasta poartă numele de alopecie și este determinată de mai mulți facotri cum ar fi:
Referitor la nou-născut, există termenul de lanugo. Acesta definește firele de păr ce apar la făt, fire care sunt foarte subțiri și moi. Prezența acestor fire este posibilă datorită faptului că parul începe să se formeze din viața intrauterină. În perioada prenatală, însă, o parte din aceste fire va dispărea, urmând ca după naștere, aceste fire să fie înlocuite complet de fire mai rezistente și pigmentate.
Pe de altă parte, termenul de pilozitate terminală definește firele groase de păr ce apar în zonele pubiană și axilară, în perioada adolescenței. Important de memorat este faptul că foliculii piloși sunt prezenți în derm și sunt derivate ale epidermului.
Unghiile sunt structuri anexe care se formează datorită multiplicării celulelor din pliul epidermului, fiind înfundat în derm. Celulele menționate secretă cheratină, aceasta depunându-se pe un pat unghial vascularizat, sub forma unor plăci. Un termen asociat cu unghiile este acela de cuticulă. Aceasta este o structură ce acoperă parțial unghia, la capătul proximal al acesteia.
Regiunea albă semicirculară situată lângă cuticulă, poartă numele de lunulă. În ansamblu, unghia are rolul de a proteja vârfurile degetelor. În plus, celulele de la baza unghiei, situate sub cuticulă, au rolul de a secreta proteine. Aceste proteine se regăsesc în structura unghiei. Lucrul acesta este posibil datorită faptului că celulele de sub cuticula mor, dar înainte, ele acumulează cheratină. Cheratina rezultată va intra în structura unghiei. Un alt rol al unghiei este de a oferi rezistență structurală degetelor.
La nivelul pielii există două mari tipuri de glande și anume:
Glandele sudoripare sunt de două tipuri:
Glandele eccrine au rolul de a produce transpirație, denumită și sudoare. Transpirația are aspect transparent, apos și este eliminată prin niște ducte. Mai mult decât atât, transpirația secretată de aceste glande are un rol foarte important reprezentat de termoreglarea organismului.
Glandele apocrine, pe lângă procesul de eliminare a transpirației în ducte, au și rolul de a elimina părți din celulele secretoare, sub aspectul unor vezicule. În ceea ce privește dimensiunile și distribuția acestor glande, ele sunt mai mari și sunt în mare parte prezente la nivelul axilei și zonei inghinale. Secreția lor este o substanță translucidă, odorată și albă. Stimulii emoționali și sexuali activează glandele apocrine. Secreția lor este un mediu de cultură propice pentru multe bacterii. Aceste bacterii, odată acumulate, vor elimina substanțe cu miros caracteristic.
Glandele mamare și glandele ceruminoase sunt alte două tipuri de glande cutanate apocrine. Acestea sunt diferite de cele sudoripare. Glandele mamare au ca funcție secreția de lapte, ele fiind glande apocrine specializate. Pe de altă parte, la nivelul conductului auditiv, se găsesc glandele apocrine ceruminoase. Glandele menționate au rolul de a produce o substanță vâscoasă, numită ceară sau cerumen. Ceara protejează urechea internă datorită capacității ei de a capta microorganismele și substanțele străine și împiedicându-le înaintarea.
Un alt tip de glande sunt cele sebacee, ele fiind glande alveolare simple ramificate. Secreția acestora se produce prin dezintegrarea celulelor, tocmai de aceea, sunt considerate glande holocrine. Din punct de vedere al patologiilor acestor glande, acneea este una dintre cele mai frecvente. Glandele sebacee secretă, de obicei în interiorul foliculului pilos, o substanță ce poartă numele de sebum.
Sebumul deține proprietăți antibacteriene, dar și capacitatea de a limita pierderile excesive de apă. El are funcția de a păstra pielea flexibila și moale, dar și părul suplu, datorită substanțelor uleioase și a lipidelor din structura lui.
Acest text nu poate fi copiat.
