Analizatorii reprezintă sisteme morfofuncționale care permit analiza cantitativă și calitativă a stimulilor proveniți din mediul extern și intern, realizată la nivel cortical prin intermediul receptorilor. Excitațiile transmise pe căile senzitive generează senzații în ariile corticale.
Fiecare analizator este compus din trei segmente: periferic, intermediar și central.
Segmentul periferic, sau receptorul, este o structură specializată care detectează un anumit tip de energie din mediul extern sau intern sub formă de stimuli.
Segmentul intermediar, format din căile nervoase, are rolul de a transmite impulsurile nervoase către scoarța cerebrală. Aceste căi pot fi ascendente directe, care conduc rapid impulsurile către o arie corticală specifică, datorită numărului redus de sinapse, sau indirecte, parte din sistemul reticular ascendent activator, unde impulsurile sunt transmise lent și difuz către cortex, fără o specificitate anume.
Segmentul central este reprezentat de aria corticală unde ajung căile de conducere, iar la acest nivel, impulsurile sunt transformate în senzații specifice.
Pielea reprezintă un vast câmp receptor datorită numeroaselor și variatelor terminații ale analizatorului cutanat, care transmit informații centrilor nervoși superiori despre proprietățile și fenomenele cu care organismul interacționează.
În structura pielii se regăsesc receptori:
Ca înveliș protector și sensibil al organismului, pielea se continuă cu mucoasele la nivelul orificiilor naturale. Structura sa este formată din trei straturi dispuse de la suprafață către profunzime:
Epidermul este un epiteliu pluristratificat keratinizat, având stratul germinativ în profunzime și stratul cornos la exterior. Fiind lipsit de vase sanguine, epidermul se hrănește prin osmoză din lichidul intercelular, însă conține terminații nervoase libere.
Dermul este un strat conjunctiv dens, care conține:
Acesta este împărțit în două straturi:
Stratul papilar este caracterizat prin prezența papilelor dermice, mici ridicături tronconice. La nivelul degetelor, acestea sunt mai evidente și formează creste papilare, a căror întipărire generează amprentele, cu utilizare importantă în medicina legală și criminalistică.
Stratul reticular este compus din fibre de colagen și elastină, organizate în fascicule groase, în timp ce elementele celulare sunt relativ puține.
Hipodermul este format din țesut conjunctiv lax, care conține un număr variabil de celule adipoase. În acest strat se regăsesc:
În piele se întâlnesc terminații nervoase libere și încapsulate.
Terminațiile libere sunt arborizații dendritice ale neuronilor senzitivi din ganglionii spinali, distribuite printre celulele epidermului. Unele fibre nervoase formează coșulețe în jurul celulelor epiteliale, constituind discurile tactile Merkel, care detectează stimuli tactili.
Terminațiile încapsulate sunt reprezentate de corpusculii senzitivi:
Corpusculii Ruffini sunt considerați receptori pentru căldură, iar corpusculii Krause sunt specializați în perceperea frigului. Pielea găzduiește receptori pentru diverse tipuri de sensibilități și constituie segmentul periferic al cel puțin trei tipuri de analizatori:
Receptorii tactili, care fac parte din categoria mecanoreceptorilor, sunt stimulați de deformări mecanice. Aceștia sunt localizați în derm, fiind mai numeroși în zonele de piele fără păr. Prin intermediul lor, se generează senzații de atingere, presiune sau vibrații.
Receptorii din partea superioară a dermului, precum corpusculii Meissner și discurile Merkel, sunt sensibili la atingere, în timp ce cei localizați mai profund, precum corpusculii Ruffini, detectează presiunea. Corpusculii Pacini, situați tot în straturile profunde, se adaptează rapid și sunt specializați în perceperea vibrațiilor.
La acestea se adaugă terminațiile nervoase libere, care pot percepe atingerea și presiunea. O varietate a corpusculilor Vater-Pacini, cunoscută sub numele de corpusculii Golgi-Mazzoni, este prezentă în hipodermul pulpei degetelor, având dimensiuni mai mici și rol similar.
Receptorii termici sunt terminații nervoase libere, de dimensiuni mici și nemielinizate. Aceștia se împart în două tipuri:
Receptorii pentru rece sunt mai numeroși decât cei pentru cald. Temperaturile extreme pot stimula și receptorii pentru durere, cunoscuți ca algoreceptori.
Receptorii pentru durere sunt, în principal, terminații nervoase libere, dar toți receptorii cutanați pot transmite impulsuri percepute ca durere atunci când sunt stimulați excesiv.
Acești receptori sunt activați de factori mecanici, termici și chimici și au o adaptare redusă sau absentă la stimul. Persistența stimulului poate amplifica senzația de durere, în loc să o diminueze.
Câmpul receptor al unui neuron implicat în sensibilitatea cutanată reprezintă aria tegumentară a cărei stimulare produce modificări în rata de descărcare a acelui neuron. Dimensiunea câmpului receptor este invers proporțională cu densitatea receptorilor din acea regiune.
Acuitatea tactilă se definește prin pragul de percepție distinctă a două puncte diferite, reprezentând distanța minimă la care, prin stimularea a două puncte apropiate, subiectul poate diferenția atingerea fiecăruia. Această valoare variază semnificativ, fiind de aproximativ 2 mm la vârful limbii și de până la 50 mm în anumite zone ale toracelui posterior.
Desfășurarea normală a activității motorii necesită o informare constantă a sistemului nervos central cu privire la poziția spațială a corpului, a segmentelor sale și la gradul de contracție a mușchilor. Aceste informații sunt transmise de receptorii aparatului vestibular, vizuali și cutanați, precum și de receptorii specifici din aparatul locomotor, cunoscuți sub numele de proprioceptori.
Receptorii analizorului kinestezic sunt localizați în mușchi, tendoane, articulații, periost și ligamente. Cei din periost și articulații sunt corpusculii Vater-Pacini, similari cu cei din piele, fiind sensibili la mișcări și modificări de presiune.
Corpusculii neurotendinoși Golgi sunt localizați la joncțiunea dintre mușchi și tendon. Aceștia sunt pătrunși de 1–3 fibre nervoase, care sunt stimulate de întinderea puternică a tendonului. Rolul lor principal este de a monitoriza continuu tensiunea din tendoane, contribuind la prevenirea contracției musculare excesive sau a alungirii exagerate a mușchiului.
Terminațiile nervoase libere sunt distribuite pe toată grosimea capsulei articulare și sunt responsabile de transmiterea sensibilității dureroase articulare.
Fusurile neuromusculare sunt diseminate printre fibrele musculare striate și sunt activate de tensiunea generată în timpul contracției musculare. Ele sunt alcătuite din 5–10 fibre musculare modificate, numite fibre intrafusale, care sunt conținute într-o capsulă conjunctivă și dispuse paralel cu fibrele musculare extrafusale. Porțiunile periferice ale fibrelor intrafusale sunt contractile, în timp ce porțiunea centrală, necontractilă, conține nuclei.
Fusurile neuromusculare au dublă inervație:
Inervația senzitivă este realizată de dendritele neuronilor senzitivi din ganglionul spinal.
Inervația motorie a fusurilor neuromusculare este realizată de axonii neuronilor din cornul anterior al măduvei spinării. Acești axoni ajung la porțiunea periferică a fibrelor cu sac nuclear și cu lanț nuclear, provocând contracția acestora. Această contracție determină întinderea porțiunii centrale a fibrelor, stimulând astfel terminațiile senzitive anulospirale și cele „în floare”.
Impulsurile nervoase astfel generate sunt transmise neuronilor alfa, ceea ce duce la contracția fibrelor extrafusale și, implicit, la contracția mușchiului.
Impulsurile aferente de la proprioceptori sunt conduse către sistemul nervos central prin două căi principale:
Dispunerea paralelă a fibrelor intrafusale față de cele extrafusale face ca întinderea fibrelor extrafusale să determine și întinderea fibrelor intrafusale.
În măduva spinării există două tipuri de motoneuroni care inervează mușchii scheletici: motoneuronii alfa, care inervează fibrele extrafusale, și motoneuronii gamma, care inervează fibrele intrafusale.
Relaxarea musculară este prevenită prin întinderea și activarea fusurilor neuromusculare, care declanșează o contracție reflexă. Acest mecanism contribuie la menținerea unei întinderi și tensiuni musculare constante, cunoscută sub numele de tonus muscular.
Corpusculii Ruffini, localizați în stratul superficial al capsulei articulare, sunt receptori care detectează poziția și mișcările din articulații.
Simțul mirosului, cunoscut sub denumirea de olfacție, este mai puțin dezvoltat la om în comparație cu unele animale. Principala sa funcție este detectarea substanțelor mirositoare din aer, inclusiv a celor potențial nocive, și, alături de simțul gustului, contribuie la evaluarea calității alimentelor și la stimularea secrețiilor digestive.
Receptorii analizatorului olfactiv sunt chemoreceptori localizați în partea postero-superioară a foselor nazale. Aceștia sunt reprezentați de celulele bipolare din mucoasa olfactivă, care au și rol de prim neuron. Celulele bipolare prezintă o dendrită scurtă și groasă, terminată cu o veziculă numită buton olfactiv, dotată cu cili.
Axonii celulelor bipolare (10-20) pleacă de la polul bazal și se înmănunchează pentru a forma nervii olfactivi care străbat lama ciuruită a etmoidului și se termină în bulbul olfactiv, făcând sinapsa cu neuronii multipolari (celulele mitrale) de la acest nivel, care reprezintă al II-lea neuron al căii olfactive.
Axonii lor formează tractul olfactiv, care în final se proiectează pe fața medială a lobului temporal (aria olfactivă – girul hipocampic și nucleul amigdalian).
Pentru a putea fi mirosită, o substanță trebuie să fie volatilă și să ajungă în nări, să fie solubilă, astfel încât să poată traversa stratul de mucus și să atingă celulele olfactive. Deși omul poate distinge până la 10 000 de mirosuri diferite, există un număr de aproximativ 50 de mirosuri primare, din a căror combinație, în proporții diferite, poate rezulta întreaga diversitate de senzații olfactive.
Simțul gustului are rolul de a furniza informații despre calitatea alimentelor consumate, contribuind, de asemenea, la declanșarea reflexă necondiționată a secreției glandelor digestive.
Receptorii analizatorului gustativ sunt chemoreceptori, localizați în mugurii gustativi aflați pe papilele gustative caliciforme (circumvalate), fungiforme și foliate ale mucoasei linguale. Papilele filiforme, însă, nu conțin muguri gustativi.
Mugurii gustativi au o formă ovoidală și conțin celule senzoriale, care prezintă un microvil la polul apical. La polul bazal al acestor celule ajung terminații nervoase aparținând nervilor facial, glosofaringian și vag. Protoneuronul căii gustative se află în ganglionii asociați acestor nervi, iar al doilea neuron este situat în nucleul solitar din bulb. Axonii deutoneuronilor se încrucișează și se îndreaptă spre talamus, de unde impulsurile sunt transmise în aria gustativă, localizată în partea inferioară a girului postcentral.
Senzația primară de gust este încă incomplet înțeleasă la nivel chimic. Până în prezent, au fost identificați cel puțin 13 receptori chimici posibili sau probabili în celulele gustative.
Din punct de vedere practic, percepția gustului este împărțită în patru categorii generale, denumite senzații gustative primare: acru, sărat, dulce și amar.
Majoritatea mugurilor gustativi pot fi stimulați de doi sau mai mulți stimuli gustativi, inclusiv de substanțe care nu se încadrează în categoriile primare. Totuși, de obicei, una sau două categorii de senzații predomină.
Când substanțele sapide intră în contact cu celulele receptoare ale mugurelui gustativ, are loc depolarizarea acestora, generând un potențial de receptor. Procesul se desfășoară astfel: substanțele chimice se leagă de molecule proteice receptoare care pătrund în membrana microvililor, deschizând canale ionice. Prin aceste canale deschise, ionii de sodiu pătrund în celulă, provocând depolarizarea.
Mugurii gustativi sunt distribuiți pe suprafața limbii astfel încât există zone caracteristice pentru percepția fiecărui tip de gust fundamental.
Vederea furnizează peste 90% din informațiile despre mediul înconjurător, având astfel o importanță fiziologică majoră. Aceasta nu se limitează doar la diferențierea luminozității, formei și culorii obiectelor, ci contribuie semnificativ și la orientarea în spațiu, menținerea echilibrului și susținerea tonusului cortical, esențial pentru procesele de atenție.
Globul ocular, având o formă aproximativ sferică, este localizat în orbită. Peretele său este compus din trei tunici concentrice – externă, medie și internă -, precum și din medii refringente.
Tunica externă, de natură fibroasă, este alcătuită din două porțiuni inegale: sclerotica, situată posterior, și corneea, situată anterior.
Corneea este transparentă și lipsită de vase de sânge, dar conține un număr mare de fibre nervoase, contribuind astfel la sensibilitatea sa ridicată.
Sclerotica, o tunică opacă, reprezintă 5/6 din tunica fibroasă a globului ocular. Pe suprafața sa se inserează mușchii extrinseci ai globului ocular. Posterior, sclerotica este perforată de fibrele nervului optic, care părăsește globul ocular, și de artera care pătrunde în acesta.
Tunica medie, de natură vasculară, este formată din trei segmente dispuse de la posterior spre anterior: coroida, corpul ciliar și irisul.
Coroida se extinde posterior de ora serrata, limita dintre aceasta și corpul ciliar. În partea sa posterioară, coroida prezintă un orificiu prin care trece nervul optic.
Corpul ciliar, localizat imediat anterior orei serrata, include procesele ciliare și mușchiul ciliar. Mușchiul ciliar este alcătuit din fibre musculare netede, cu inervație parasimpatică pentru fibrele circulare și simpatică pentru cele radiare. Procesele ciliare, compuse din aglomerări capilare, au rolul de a secreta umoarea apoasă.
Irisul este o diafragmă situată anterior cristalinului și prezintă un orificiu central, numit pupilă. Funcția irisului este de a regla cantitatea de lumină care ajunge la retină, asemenea unei diafragme.
Tunica internă a globului ocular este reprezentată de retina, membrana fotosensibilă responsabilă de recepția și transformarea stimulilor luminoși în influx nervos. Retina se extinde posterior de ora serrata și include două regiuni importante:
Retina are o structură complexă, fiind alcătuită din 10 straturi care includ trei tipuri de celule funcționale conectate prin sinapse:
Pe lângă acestea, retina conține celule de susținere și alte celule asociate.
Celulele cu bastonașe, aproximativ 125 de milioane, sunt adaptate pentru vederea nocturnă, în condiții de lumină slabă.
Celulele cu conuri, în număr de 6–7 milioane, sunt predominante în pata galbenă și exclusiv prezente în fovea centralis. Acestea sunt specializate în vederea diurnă, colorată, la lumină intensă.
Mediile refringente ale globului ocular sunt reprezentate de corneea transparentă, umoarea apoasă, cristalinul și corpul vitros.
Cristalinul este o lentilă biconvexă, transparentă, situată între iris și corpul vitros. Este învelit de o capsulă elastică numită cristaloidă și este menținut în poziție de ligamentul suspensor, alcătuit dintr-un sistem de fibre. Fiind avascular, nutriția cristalinului se realizează prin difuziune din vasele proceselor ciliare.
Umoarea apoasă este un lichid incolor, produs de activitatea secretorie a proceselor ciliare.
Corpul vitros are o formă sferoidală, o consistență gelatinoasă și este transparent. Acesta ocupă camera vitroasă, situată în spatele cristalinului.
Funcția principală a analizatorului vizual este percepția luminozității, formei și culorii obiectelor din mediul înconjurător.
Aparatul dioptric ocular este alcătuit din cornee, care are o putere de refracție de aproximativ 40 de dioptrii, și cristalin, cu o putere de refracție de aproximativ 20 de dioptrii. În ansamblu, aparatul dioptric al ochiului poate fi considerat ca o lentilă convergentă unică, cu o putere totală de aproximativ 60 de dioptrii și cu centrul optic situat la 17 mm în fața retinei. Razele paralele provenite de la o distanță mai mare de 6 metri se focalizează la 17 mm în spatele centrului optic, formând pe retină o imagine reală, mai mică și răsturnată.
Cea mai mare parte a puterii de refracție a aparatului dioptric ocular este datorată feței anterioare a corneei. Cu toate acestea, cristalinul joacă un rol esențial în procesul de acomodare, deoarece raza sa de curbură poate fi considerabil crescută pentru a ajusta focalizarea.
Acomodarea reprezintă procesul prin care ochiul își ajustează puterea de refracție a cristalinului în funcție de distanța la care se află obiectul privit. Acest mecanism se datorează elasticității cristalinului, aparatului suspensor și mușchiului ciliar, care este organul activ al acomodării.
Privirea la distanță (mai mare de 6 metri): Mușchiul ciliar este relaxat, iar ligamentul suspensor se află în tensiune, întinzând capsula cristalinului (cristaloida). În această stare, raza de curbură a cristalinului este mai mică, iar puterea de convergență scade la valoarea minimă de 20 de dioptrii.
Privirea la apropiere (mai puțin de 6 metri): Mușchiul ciliar se contractă, relaxând fibrele ligamentare, ceea ce reduce tensiunea cristaloidei. Elasticitatea cristalinului îi permite să devină mai bombat, crescând puterea de convergență la valoarea maximă.
Odată cu înaintarea în vârstă, elasticitatea cristalinului scade, ceea ce reduce capacitatea de acomodare. Această situație este cunoscută sub numele de prezbiopie.
Punctul proxim este cea mai apropiată distanță la care un obiect poate fi văzut clar, cu un efort maxim de acomodare. La tineri, acest punct se află la aproximativ 25 cm.
Punctul remotum este cea mai apropiată distanță la care un obiect poate fi văzut clar fără efort de acomodare, situându-se la 6 metri.
Acomodarea este un reflex reglat de centrii corticali și de coliculii cvadrigemeni superiori. Aceștia, prin intermediul nucleului parasimpatic al nervului oculomotor din mezencefal, controlează contracția mușchiului ciliar. Reflexul de acomodare implică, de asemenea, ariile vizuale primare și secundare sau asociative, iar răspunsul efector include atât mușchii irisului, cât și mușchii extrinseci ai globului ocular.
Reflexul pupilar fotomotor este un reflex simplu, cu centrii localizați în mezencefal. Acesta constă în contracția mușchilor circulari ai irisului, rezultând mioza, ca răspuns la stimularea retinei cu lumină intensă. În condiții de lumină slabă (întuneric), are loc contracția mușchilor radiari și relaxarea mușchilor circulari ai irisului, ceea ce produce midriaza.
În funcție de poziția retinei față de centrul optic al ochiului, se disting următoarele tipuri de ochi:
Astigmatismul este un viciu de refracție cauzat de prezența unor raze de curbură diferite ale suprafeței corneei. În această condiție, un meridian al corneei are o putere de convergență anormală, ceea ce duce la formarea unor imagini retiniene neclare pentru punctele corespunzătoare acelui meridian spațial. Astigmatismul se corectează cu lentile cilindrice.
Retina este sensibilă la radiațiile electromagnetice cu lungimi de undă cuprinse între 390 și 770 nm. Recepția vizuală constă în transformarea energiei electromagnetice a luminii în influx nervos, proces care are loc la nivelul celulelor receptoare retiniene, conurile și bastonașele. Aceste celule conțin macromolecule fotosensibile, numite pigmenți vizuali, care diferă în funcție de tipul celulei: bastonașele conțin un singur pigment, rodopsina, iar conurile conțin trei tipuri de pigmenți, iodopsine.
Mecanismul fotoreceptor
Procesul fotorecepției este similar pentru conuri și bastonașe. Pigmentul vizual absoarbe energia luminii și se descompune în două componente: retinenul (comun tuturor pigmenților vizuali, derivat din vitamina A) și opsina (care diferă în funcție de pigment). Deoarece pigmentul vizual este integrat în membrana conurilor și bastonașelor, descompunerea sa produce modificări ale conductanței ionice, ducând la apariția potențialului receptor.
Sensibilitatea receptorilor vizuali este extrem de ridicată, bastonașele fiind mult mai sensibile decât conurile. O singură cuantă de lumină este suficientă pentru a stimula o celulă cu bastonaș.
Adaptarea receptorilor vizuali se referă la capacitatea celulelor fotoreceptoare de a-și ajusta sensibilitatea în funcție de nivelul de lumină la care sunt expuse. Sensibilitatea acestora crește odată cu cantitatea de pigment vizual prezent în conuri și bastonașe, care variază în funcție de expunerea la lumină sau întuneric.
Adaptarea la lumină
Când ochiul este expus la lumină puternică pentru o perioadă îndelungată, pigmentul vizual din conuri și bastonașe se descompune în retinen și opsine. O mare parte din retinen este transformat în vitamina A, ceea ce reduce concentrația pigmenților vizuali și scade sensibilitatea ochiului la lumină. Acest proces, cunoscut drept adaptare la lumină, este responsabil pentru vederea diurnă (fotopică), care se realizează prin intermediul conurilor. Timpul necesar pentru adaptarea la lumină este de aproximativ 5 minute.
Adaptarea la întuneric
În întuneric, retinenul și opsinele din conuri și bastonașe sunt reconvertite în pigmenți vizuali. În plus, vitamina A este transformată în retinen, ceea ce crește cantitatea de pigment vizual, sporind sensibilitatea ochiului. Adaptarea la întuneric, esențială pentru vederea nocturnă (scotopică), este asigurată în principal de bastonașe, a căror sensibilitate la întuneric este de zeci de ori mai mare decât la lumină.
Deficiențe:
Vederea alb-negru și vederea cromatică se bazează pe funcționarea diferită a bastonașelor și conurilor, principalele celule fotoreceptoare ale retinei:
Stimularea egală a celor trei tipuri de conuri generează senzația de alb. Stimularea predominantă a unui singur tip de con produce senzația culorii corespunzătoare pigmentului din acel con.
Culori primare și amestecul lor: Culorile roșu, verde și albastru sunt considerate culori primare sau fundamentale. Prin combinarea lor în proporții variate, se obțin toate celelalte culori ale spectrului, inclusiv albul. Fiecărei culori îi corespunde o culoare complementară care, amestecată cu prima, dă senzația de alb.
Deficiențe ale vederii cromatice:
Calea optică reprezintă segmentul intermediar al analizatorului vizual și este responsabilă de transmiterea informațiilor vizuale de la retină către cortexul cerebral:
Axonii neuronilor multipolari din câmpul intern al retinei (câmpul nazal) se încrucișează la nivelul chiasmei optice și continuă în tractul optic opus. În schimb, axonii proveniți din câmpul extern al retinei (câmpul temporal) nu se încrucișează și trec în tractul optic de aceeași parte.
Nervul optic conține fibre provenite de la un singur glob ocular.
Tractul optic conține fibre provenite de la ambii ochi.
Tractul optic ajunge la metatalamus, în corpul geniculat extern, unde majoritatea fibrelor fac sinapsă cu Neuronul III. Axonii celui de-al III-lea neuron se proiectează spre cortexul cerebral și se termină în lobul occipital, în jurul scizurii calcarine.
Fiecărui punct de pe retină îi corespunde un punct specific de proiecție în cortexul cerebral. Aria vizuală primară se află predominant pe fața medială a lobilor occipitali, de o parte și de alta a scizurii calcarine. În jurul acesteia se găsesc ariile vizuale secundare sau asociative, care sunt implicate în interpretarea și integrarea informațiilor vizuale.
La nivelul ariei vizuale primare, macula are cea mai extinsă reprezentare, ocupând regiunea posterioară a lobului occipital.
În ariile vizuale se desfășoară procesele de senzație și percepție vizuală, prin care stimulii electrici generați de celulele fotoreceptoare sunt transformați în senzații de lumină, culoare și formă.
Câmpul vizual, vederea binoculară și stereoscopică
Spațiul perceput cu privirea se numește câmp vizual. Fiecare ochi are un câmp vizual monocular, iar zonele comune ale câmpurilor vizuale ale celor doi ochi formează câmpul vizual binocular.
În câmpul vizual binocular, fiecare obiect formează câte o imagine pe retina fiecărui ochi. Aceste imagini sunt integrate la nivel cortical într-o imagine unică, printr-un proces numit fuziune corticală. Fuziunea este posibilă doar dacă imaginile retiniene se formează în puncte corespondente.
Procesul de fuziune începe în corpii geniculați laterali și permite vederea binoculară, care asigură percepția în profunzime (vederea stereoscopică).
Extirparea ariei vizuale primare duce la orbire, deoarece aceasta este responsabilă de procesarea informațiilor vizuale primare.
Distrugerea ariilor vizuale secundare determină afazia vizuală, o condiție în care pacientul poate vedea literele, dar nu le înțelege semnificația, ceea ce afectează procesul de citire și interpretare a textului.
Poziția corpului în repaus și mișcare este detectată prin intermediul structurilor situate în urechea internă. Impulsurile nervoase rezultate sunt transmise prin doi nervi: nervul acustic (cohlear) și nervul vestibular. Pe traiectul nervului cohlear se află ganglionul spiral Corti, iar pe traiectul nervului vestibular se găsește ganglionul vestibular Scarpa. Cei doi nervi se unesc, formând perechea VIII de nervi cranieni.
Urechea umană este capabilă să perceapă atât sunetele – unde sonore repetate într-o anumită ordine -, cât și zgomotele, caracterizate prin succesiuni neregulate de unde sonore.
Analizatorul vestibular are rolul de a oferi informații despre poziția și mișcările corpului în spațiu, contribuind la declanșarea reflexelor posturale și gestuale necesare menținerii echilibrului. Acest proces implică și colaborarea cu receptorii musculari kinestezici, receptorii cutanați (pentru tact și presiune) și receptorii optici.
Perfecționarea aparatului acustic a dus la dezvoltarea unor anexe importante: urechea externă și urechea medie, care nu au legătură cu aparatul vestibular.
Urechea externă include pavilionul și conductul auditiv extern.
Urechea medie este o cavitate pneumatică săpată în osul stâncos al temporalului.
Peretele lateral al urechii medii este reprezentat de timpan, iar cel medial conține fereastra ovală și fereastra rotundă. Pe peretele anterior se deschide trompa lui Eustachio, care conectează casa timpanului cu nazofaringele, având rolul de a egaliza presiunea de pe cele două fețe ale timpanului.
Urechea medie găzduiește un lanț articulat de oscioare auditive: ciocanul, nicovala și scărița. Acestea sunt implicate în transmiterea undelor sonore:
Urechea internă este formată dintr-un sistem de cavități numite labirint osos, situate în stânca osului temporal. În interiorul labirintului osos se află labirintul membranos, iar între cele două structuri se găsește perilimfa.
Labirintul osos este compus din:
Canalele semicirculare osoase:
Melcul osos:
Conținutul cavităților:
În apropierea vârfului melcului, lama spirală lasă un spațiu liber, numit helicotrema, care permite comunicarea între rampa vestibulară și rampa timpanică.
Labirintul membranos este un sistem complex de cavități localizat în interiorul labirintului osos. Acesta include structuri implicate atât în echilibru, cât și în auz.
Vestibulul membranos constă din două cavități:
În utriculă se deschid cele trei canale semicirculare membranoase, care sunt implicate în detectarea mișcărilor corpului.
Canalul cohlear
Din partea inferioară a saculei pornește canalul cohlear, care găzduiește organul Corti, structura principală responsabilă de percepția sunetelor. Organul Corti este situat pe membrana bazilară și conține receptorii acustici.
Structura organului Corti:
Deasupra cililor auditivi se află membrana tectoria, care joacă un rol esențial în stimularea mecanică a receptorilor auditivi în timpul percepției sunetelor.
În labirintul membranos, structurile senzoriale implicate în echilibru sunt localizate în utriculă și saculă, precum și în ampulele canalelor semicirculare membranoase.
Structuri din utriculă și saculă
Fiecare dintre acestea conține câte o maculă:
Maculele sunt formate din:
Cilii acestor celule sunt înglobați în membrana otolitică, care conține granule de carbonat de calciu și magneziu, numite otolite. Aceste structuri permit percepția accelerării liniare și a poziției statice a capului.
Structuri din canalele semicirculare membranoase:
Aceste creste ampulare sunt implicate în detectarea accelerării angulare a capului, contribuind astfel la menținerea echilibrului dinamic.
Calea acustică este responsabilă de transmiterea informațiilor sonore de la receptorii auditivi din urechea internă la cortexul cerebral, unde sunetele sunt percepute și interpretate.
Primul neuron:
Al doilea neuron:
Al treilea neuron:
Al patrulea neuron:
Aria auditivă primară și secundară:
Calea vestibulară este responsabilă pentru transmiterea informațiilor legate de echilibru și poziția corpului în spațiu de la receptorii vestibulari la sistemul nervos central.
Primul neuron:
Al doilea neuron:
Această rețea complexă permite integrarea informațiilor vestibulare și coordonarea mișcărilor pentru menținerea echilibrului și orientării spațiale.
Urechea umană poate detecta sunete cu frecvențe cuprinse între 20 și 20.000 Hz și amplitudini între 0 și 130 decibeli (1 dB = 1 dyne/cm²).
Caracteristicile fundamentale ale undelor sonore:
Mecanismul transmiterii și percepției sunetului:
Acest proces de transformare a energiei mecanice a sunetelor în impuls nervos permite percepția auditivă la nivelul cortexului cerebral.
Membrana bazilară și procesul de rezonanță
Membrana bazilară funcționează ca un rezonator cu coarde, având zone specifice care rezonează cu diferite frecvențe ale sunetelor:
Transmiterea stimulului auditiv
Fiecare neuron senzitiv din ganglionul spiral Corti transmite impulsuri nervoase de la o anumită zonă a membranei bazilare. Această organizare se păstrează de-a lungul întregii căi acustice, astfel încât sunetele de frecvențe diferite sunt procesate în „canale separate”, activând:
Această separare tonotopică asigură o transmitere precisă a frecvențelor sonore către cortexul auditiv.
Identificarea direcției sunetului
Localizarea sursei sonore se realizează prin două mecanisme principale:
Aceste mecanisme sunt integrate la nivelul trunchiului cerebral și cortexului auditiv, permițând percepția spațială a sunetelor și orientarea în mediu.
Analizatorul vestibular furnizează informații despre poziția capului în spațiu și despre accelerările liniare sau circulare la care acesta este supus. Deși nu este un simț al echilibrului propriu-zis, analizatorul vestibular reprezintă o componentă esențială a mecanismelor care reglează echilibrul, alături de analizatorii kinestezic, vizual, tactil și de cerebel.
Receptorii maculari sunt stimulați mecanic de către otolite, atât în condiții statice, cât și dinamice:
Receptorii vestibulari nu percep viteza de deplasare, ci doar accelerarea.
Reflexe posturale
Analizatorul vestibular este implicat în reflexele posturale, care intervin în menținerea echilibrului. O modificare bruscă a poziției corpului activează reacții reflexe rapide, esențiale pentru stabilizarea posturii și prevenirea căderilor.
Rolul receptorilor otolitici și crestelor ampulare în menținerea echilibrului
Receptorii otolitici din utriculă și saculă nu sunt implicați în menținerea echilibrului în cazul accelerărilor circulare ale capului și corpului. Acest rol revine crestelor ampulare și cupolelor gelatinoase, aflate la baza canalelor semicirculare, care constituie al doilea sistem receptor al analizatorului vestibular.
Mecanismul percepției accelerărilor circulare
Cilii celulelor senzoriale din canalele semicirculare sunt excitați mecanic de deplasarea endolimfei.
În timpul rotației capului sau a corpului, canalele semicirculare se mișcă în același timp cu structurile craniene.
Datorită inerției, endolimfa din canalul semicircular implicat în rotație suferă o deplasare relativă în sens opus mișcării.
Această deplasare determină înclinarea cupolei gelatinoase și stimulează cilii celulelor senzoriale.
Importanța orientării canalelor semicirculare
Percepția mișcărilor circulare este posibilă datorită dispunerii canalelor semicirculare în cele trei planuri ale spațiului:
Acest sistem permite detectarea precisă a rotațiilor capului și reglarea echilibrului în condiții de mișcare circulară.
Micozele:
transmitere: de la persoană la persoană sau de la animale la om
tratament: de obicei local.
prevenție: menținerea unei igiene riguroase și tratamentul adecvat al persoanelor infectate
Acneea:
afectează predominant adolescenții și poate avea un impact psiho-social semnificativ
Herpesul:
infecția poate fi primară sau recurentă
se transmite de la om la om
tratament: administrare de antivirale
Piodermitele:
sunt frecvent întâlnite la copii
Rinitele:
simptome principale: rinoree (secreție nazală abundentă) și obstrucție nazală
Cataracta:
cauze: modificări chimice ale proteinelor cristalinului, apărute din cauza înaintării în vârstă, infecțiilor sau traumatismelor
frecvență: este principala cauză de pierdere a vederii
tratament: îndepărtarea chirurgicală a cristalinului afectat și implantarea unui cristalin artificial
Glaucomul:
afectează: orice vârstă, dar 95% dintre cazuri apar la persoanele peste 40 de ani
mecanism: creșterea presiunii intraoculare din cauza drenajului insuficient al umoarei apoase prin sistemul venos
consecințe:
compresia vaselor globului ocular și a nervului optic
distrugerea celulelor retiniene și atrofia nervului optic, putând duce la orbire
Conjunctivita:
alergice
infecțioase (bacteriene sau virale)
traumatice
Otita externă
micotică (fungică)
bacteriană
virală
Otita medie purulentă acută:
mod de transmitere: patogenii ajung în urechea medie prin trompa lui Eustachio, cel mai adesea după o răceală sau amigdalită
grupe de risc: copiii sunt mai susceptibili, deoarece răcesc frecvent și au trompa lui Eustachio mai scurtă și mai orizontală, facilitând propagarea infecției
simptom principal: durere intensă la nivelul urechii medii
complicații: inflamația poate genera presiune crescută, ceea ce poate duce la perforarea membranei timpanice
S.C. MEDECOPEDIA INVEST S.R.L.
CUI: 44780242
Reg. Com: J13/2854/2021
Acest text nu poate fi copiat.
Malabsorbție – Alterarea resorbției sau absorbției intestinale a grăsimilor, proteinelor, glucidelor, vitaminelor (îndeosebi a vitaminei B12).
s.f. / malabsorption, s. f. / malabsorption. (Lat. malus = rău; absorbitio, -onis, de la absoarbere = a înghiți; ab = de la; sorbere = a suge, a bea).
