Conectare

Circulația

Cuprins

Sângele

Definiție: fluid care circulă în sistemul cardiovascular, reprezentând aproximativ 8% din masa corporală.

Rol: împreună cu limfa, lichidul interstițial, lichidul cefalorahidian, peri- și endolimfa, face parte din mediul intern al organismului.

Componență:

  • elemente figurate (45% din volumul sangvin – hematocrit)
  • plasmă (55% din volumul sangvin)

Elementele figurate:

  • eritrocite (hematii):
    • celule fără nucleu
    • rol în transportul oxigenului (O₂) și dioxidului de carbon (CO₂)
    • contribuie la menținerea echilibrului acido-bazic
  • leucocite (globule albe): implicate în imunitate
  • trombocite (plachete sangvine): responsabile de hemostază și coagulare
Compoziția sângelui: a. plasmă; b. elemente figurate: 1. leucocite; 2. hematii; 3. trombocite (plachete sangvine). (Biologie – manual pentru clasa a XI-a, Editura Corint, 2008, Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu)

Leucocitele:

  • spre deosebire de eritrocite, conțin nucleu și mitocondrii
  • pot emite pseudopode și traversa peretele capilar prin diapedeză, ajungând în țesuturi

Funcția principală: participă la apărarea organismului.

Funcția de apărare a sângelui:

  • organismul interacționează constant cu agenți patogeni (antigene)
  • antigen = substanță proteică/polizaharidică străină – stimulează producerea de anticorpi
  • anticorpii = proteine plasmatice din clasa gamma-globulinelor – neutralizează/distrug antigenul

Mecanisme de apărare:

  • apărare nespecifică
  • apărare specifică

(Biologie – manual pentru clasa a XI-a, Editura Corint, 2008, Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu)

Apărarea nespecifică (înnăscută):

  • prezentă la toți oamenii

  • se realizează prin mecanisme celulare (ex. fagocitoza) și umorale

  • caracteristici:

    • apărare primitivă, cu eficacitate medie, dar foarte rapidă

    • participă celule specifice și substanțe preformate

Apărarea specifică (dobândită):

  • se dezvoltă în urma expunerii la agenți imunogeni

  • se împarte în două categorii:

    • dobândită natural:

      • pasiv: transfer transplacentar de anticorpi

      • activ: în urma unei infecții

    • dobândită artificial:

      • pasiv: administrare de antitoxine și gamma-globuline

      • activ: vaccinare

(Biologie – manual pentru clasa a XI-a, Editura Corint, 2008, Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu)

Răspunsurile imune specifice:

  • mediate prin două tipuri de leucocite:

    • limfocite B – imunitate umorală

    • limfocite T – imunitate celulară

  •  

  • vaccinarea stimulează aceleași mecanisme imunitare, dar reacțiile sunt mai atenuate – efect final = imunitate dobândită

Plachetele sangvine (trombocitele):

  • elemente figurate necelulare ale sângelui

  • rol principal: hemostază (oprirea sângerării)

Plasma sangvină:

  • conținut:

    • 90% apă

    • 10% reziduu uscat:

      • 1% substanțe anorganice (Na+, K+, Ca2+, Mg2+, Cl–, HCO3–)

      • 9% substanțe organice (proteine: albumine, globuline, fibrinogen)

Grupele sangvine - transfuzia

Sistemele imunologice sangvine

Componentele membranare ale hematiilor:

  • membrana hematiilor conține macromolecule antigenice numite aglutinogene

  • plasma conține anticorpi specifici denumiți aglutinine

Principalele aglutinogene și aglutinine:

  • aglutinogene: 0, A, B, D

  • aglutinine:

    • α – corespunde aglutinogenului A

    • β – corespunde aglutinogenului B

Regulile imunologice ale compatibilității:

  • excluderea reciprocă:

    • aglutinina α nu poate coexista cu aglutinogenul A

    • aglutinina β nu poate coexista cu aglutinogenul B

  • întâlnirea dintre aglutinogen și aglutinina omoloagă – conflict imun antigen-anticorp – distrugerea hematiilor (hemoliză)

(Biologie – manual pentru clasa a XI-a, Editura Corint, 2008, Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu)

Sistemul OAB (ABO): combinațiile permise determină cele patru grupe sangvine.

Importanța în practica medicală:

  • cunoașterea grupei sangvine este esențială pentru transfuzii de sânge

  • incompatibilitățile pot cauza reacții severe, precum hemoliza și șocul transfuzional

Regula transfuziei de sânge

Principiul de bază – aglutinogenul din sângele donatorului NU trebuie să se întâlnească cu aglutininele din plasma primitorului:

  • compatibilitatea între grupele de sânge (ABO):

    • grupa O – donator universal (poate dona tuturor), dar poate primi doar de la grupa O

    • grupa AB – primitor universal (poate primi de la toate grupele), dar poate dona doar la grupa AB

  • sistemul Rh (Rhesus):
    • 85% din populație are antigenul D (Rh pozitiv, Rh+)
    • 15% din populație nu are antigenul D (Rh negativ, Rh–)
    • diferență esențială față de sistemul OAB:

      • nu există în mod natural anticorpi anti-Rh

      • aceștia pot apărea în urma transfuziilor repetate sau a sarcinii cu un făt Rh+ și mamă Rh–

  • reacțiile imune în sistemul Rh:

    • persoanele Rh– pot dezvolta anticorpi anti-Rh dacă primesc sânge Rh+ – reacție de hemoliză

    • în sarcină:

      • mamă Rh– cu făt Rh+ – sistemul imunitar al mamei poate produce anticorpi anti-D

      • la o a doua sarcină cu făt Rh+, anticorpii pot traversa placenta și ataca eritrocitele fătului – boala hemolitică a nou-născutului

Incompatibilitatea Rh în sarcină

Moștenirea factorului Rh:

  • mama Rh– + tatăl Rh+ – copilul are șanse mari să fie Rh+, deoarece gena Rh+ este dominantă

Prima sarcină (făt Rh+):

  • evoluează normal, deoarece hematiile Rh+ ale fătului NU traversează placenta

  • la naștere, în momentul dezlipirii placentei, o cantitate mică de sânge fetal poate intra în circulația mamei

  • acest contact stimulează producția de anticorpi anti-Rh (anti-D) în sângele matern

A doua sarcină cu făt Rh+:

  • anticorpii anti-Rh ai mamei traversează placenta și intră în sângele fătului

  • acești anticorpi distrug hematiile fătului, provocând boala hemolitică a nou-născutului (eritroblastoza fetală)

  • în forme severe, poate duce la anemie gravă și chiar la moarte fetală

Prevenție:

  • se administrează imunoglobulină anti-D mamei Rh– după prima naștere sau avort spontan

  • aceasta neutralizează hematiile Rh+ ajunse în sângele matern, prevenind formarea anticorpilor anti-Rh

Hemostaza și coagularea sângelui

Hemostaza fiziologică

Procesul prin care se oprește sângerarea la nivelul vaselor mici, desfășurat în trei etape:

  • timpul vasculo-plachetar (hemostaza primară):

    • debut: imediat după lezarea vasului

    • reacții:

      • vasoconstricție reflexă și umorală – micșorarea diametrului vasului

      • aderarea trombocitelor la plagă – formarea unui dop plachetar

      • agregare și metamorfoză vâscoasă a trombocitelor – oprirea temporară a sângerării (2-4 min)

  • timpul plasmatic – coagularea sângelui:

    • proces: fibrinogenul (solubil) este transformat în fibrină (insolubilă)

    • factori implicați: proteine plasmatice, trombocite, factori tisulari și Ca²⁺

  • dinamica procesului de coagulare – se desfășoară în trei faze:
    • faza I: formarea tromboplastinei (4-8 min)
    • faza II: tromboplastina transformă protrombina în trombină (10 sec)
    • faza III: trombină – conversia fibrinogenului în fibrină (1-2 sec): rețeaua de fibrină fixează elementele figurate și oprește sângerarea

(Biologie – manual pentru clasa a XI-a, Editura Corint, 2008, Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu)

Funcțiile sângelui:

  • transport: oxigen, nutrienți, hormoni, metaboliți
  • apărare: imunitate (anticorpi, leucocite)
  • excreție: eliminarea substanțelor toxice
  • termoreglare: menținerea temperaturii corporale datorită conținutului ridicat de apă

Marea și mica circulație

Circulația sângelui

Arborele vascular cuprinde două teritorii circulatorii:

  • circulația mare (sistemică) – transportă oxigen și nutrienți spre țesuturi și organe

  • circulația mică (pulmonară) – realizează schimburile gazoase la nivelul plămânilor

Circulația mică (pulmonară):

  • punct de plecare: ventriculul drept
  • traiect:
    • sângele cu CO₂ – trunchiul arterei pulmonare – arterele pulmonare – capilarele alveolare
    • în capilare: eliminarea CO₂ și încărcarea cu O₂
    • sângele oxigenat – venele pulmonare (4) – atriul stâng

Circulația mare (sistemică):

  • punct de plecare: ventriculul stâng
  • traiect:
    • sânge oxigenat – artera aortă – organe și țesuturi
    • în țesuturi: schimb de gaze și nutrienți
    • sângele cu CO₂ – venele cave (superioară și inferioară) – atriul drept
Arborele vascular: 1. artera carotidă comună; 2. trunchiul brahiocefalic; 3. artera subclaviculară; 4. arcul aortic; 5. artera pulmonară; 6. artera coronară; 7. artera hepatică; 8. artera renală; 9. artera mezenterică inferioară; 10. artera iliacă comună; 11. artera femurală; 12. vena femurală; 13. vena iliacă; 14. vena mezenterică inferioară; 15. vena renală; 16. vena suprahepatică; 17. vena cavă inferioară; 18. vena pulmonară; 19. vena subclaviculară; 20. vena cavă superioară; 21. vena jugulară (Biologie – manual pentru clasa a XI-a, Editura Corint, 2008, Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu)

Sistemul aortic

Traseu:

  • aorta ascendentă – artere coronare (irigă inima)

  • arcul aortic – se continuă cu aorta descendentă

  • aorta descendentă – se împarte în aorta toracală și abdominală

  • aorta abdominală – se bifurcă în arterele iliace comune (stângă și dreaptă)

Ramurile arcului aortic

Din dreapta spre stânga, arcul aortic emite:

  • trunchiul brahiocefalic, care se divide în:

    • artera carotidă comună dreaptă

    • artera subclaviculară dreaptă

  • artera carotidă comună stângă

  • artera subclaviculară stângă

Arterele carotide comune (dreaptă și stângă) se bifurcă la nivelul cartilajului tiroidian în:

  • artera carotidă externă – irigă gâtul, regiunile occipitală și temporală, viscerele feței

  • artera carotidă internă – pătrunde în craniu, irigând creierul și ochiul

Sinusul carotidian – situat la bifurcație, bogat în receptori.

Ramurile arterelor subclaviculare

Arterele subclaviculare – se continuă în axilă ca artere axilare, irigând pereții axilei și toracele anterolateral.
Din ele se desprind:

  • artera vertebrală – intră în craniu prin gaura occipitală, irigă encefalul

  • artera toracică internă – dă naștere arterelor intercostale anterioare

Artera axilară – continuată de artera brahială (irigă brațul).
La plica cotului, artera brahială se divide în:

  • artera radială

  • artera ulnară

Arcadele palmare – dau naștere arterelor digitale, irigând mâna.

Ramurile aortei descendente

Aorta toracică – dă ramuri:

  • parietale

  • viscerale (bronșice, pericardice, esofagiene)

Ramurile aortei descendente abdominale

Aorta abdominală dă ramuri:

  • parietale

  • viscerale

Ramurile viscerale:

  • trunchiul celiac – se împarte în:

    • artera splenică

    • artera gastrică stângă

    • artera hepatică

  • artera mezenterică superioară – irigă:

    • jejuno-ileon

    • cec

    • colon ascendent

    • partea dreaptă a colonului transvers

  • arterele renale – stângă și dreaptă

  • arterele testiculare/ovariene – stângă și dreaptă

  • artera mezenterică inferioară – irigă:

    • partea stângă a colonului transvers

    • colon descendent

    • sigmoid

    • partea superioară a rectului

Ramurile terminale ale aortei

Arterele iliace comune – se împart în:

  • artera iliacă externă

  • artera iliacă internă

Artera iliacă externă – se continuă ca artera femurală, care irigă coapsa.
Artera femurală – devine artera poplitee (în fosa poplitee).

Artera poplitee – se divide în:

  • artera tibială anterioară – irigă fața anterioară a gambei și laba piciorului, terminându-se prin artera dorsală a piciorului, din care derivă arterele digitale dorsale

  • artera tibială posterioară – irigă fața posterioară a gambei, iar în regiunea plantară se împarte în:

    • artera plantară internă

    • artera plantară externă

    • din acestea se desprind arterele digitale plantare

Artera iliacă internă – ramuri:

  • parietale – pentru pereții bazinului

  • viscerale – pentru organele bazinului:

    • vezica urinară

    • ultima porțiune a rectului

    • organele genitale (uter, vagin, vulvă, prostată, penis)

Sistemul Venos

Sistemul venos al marii circulații este alcătuit din două vene principale:

  • vena cavă superioară

  • vena cavă inferioară

Vena cavă superioară:

  • colectează sângele venos din:
    • creier, cap, gât – prin venele jugulare interne
    • membrele superioare – prin venele subclaviculare
    • torace (spațiile intercostale, esofag, bronhii, pericard, diafragm) – prin sistemul azygos
  • formare:
    • vena jugulară internă + vena subclaviculară = vene brahiocefalice (stângă și dreaptă)
    • venele brahiocefalice se unesc – vena cavă superioară
  • venele membrelor superioare:

    • vene profunde – însoțesc arterele cu aceeași denumire

    • vene superficiale – situate sub piele, vizibile datorită colorației albastre

    • venele superficiale nu însoțesc arterele și se varsă în venele profunde

    • se folosesc pentru injecții venoase

Vena cavă inferioară:

  • colectează sângele venos din:

    • membrele inferioare

    • pereții și viscerele bazinului

    • rinichi, suprarenale, testicule/ovare

    • peretele posterior al abdomenului – vene lombare

    • Ficat – prin venele hepatice

  • formare:

    • vena iliacă comună stângă + vena iliacă comună dreaptă = vena cavă inferioară

    • vena iliacă comună = vena iliacă externă + vena iliacă internă

    • vena iliacă internă – colectează sângele din pereții și viscerele bazinului

    • vena iliacă externă – continuă vena femurală (membrele inferioare)

Venele membrelor inferioare:

  • vene profunde – însoțesc arterele cu aceeași denumire

  • vene superficiale – vizibile sub piele, nu însoțesc arterele

  • traiect:

    • urcă pe partea dreaptă a coloanei vertebrale

    • străbate diafragma

    • se varsă în atriul drept

Vena portă:

  • venă specială a marii circulații
  • transportă sânge bogat în substanțe nutritive de la intestin spre ficat
  • se formează prin unirea a trei vene:
    • vena mezenterică superioară
    • vena mezenterică inferioară
    • vena splenică

Circulația limfatică

Sistemul Limfatic

Funcție principală:

  • transportul limfei (componentă a mediului intern)

  • drenarea țesuturilor

  • ajunge în circulația venoasă

Diferențe față de sistemul circulator sanguin:

  • funcția principală este drenajul țesuturilor:

    • capilarele limfatice formează rețele terminale

    • capilarele sanguine → poziție intermediară între artere și vene

  • structura pereților vaselor:

    • vasele limfatice au pereți mai subțiri decât cele sanguine

Sistemul limfatic: a. evidențierea drenării din regiunea superioară dreaptă; b. evidențierea drenării corporale; 1. ganglioni latero-cervicali; 2. canalul toracic; 3. cisterna chili; 4. ganglioni limfatici lombari; 5. ganglioni limfatici inghinali; 6. ganglioni limfatici axilari; 7. vena limfatică dreaptă; 8. ganglioni submandibulari; 9. limfaticele glandei mamare. (Biologie – manual pentru clasa a XI-a, Editura Corint, 2008, Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu)

Structura sistemului limfatic – începe cu capilarele limfatice:

    • similar structurii capilarelor sanguine

Sistemul limfatic – organizare și funcții:

  • capilarele limfatice:

    • se găsesc în toate organele și țesuturile

    • confluența capilarelor – formează vase limfatice

    • vasele au valve semilunare – facilitează circulația limfei

  • vasele limfatice:

    • structură asemănătoare venelor

    • pe traseu – ganglioni limfatici (filtrare limfă, formare limfocite, anticorpi)

  • funcțiile ganglionilor limfatici:

    • produc limfocite și monocite

    • formează anticorpi

    • rol în circulația limfei

    • barieră împotriva infecțiilor și substanțelor străine

Colectarea și transportul limfei:

  • limfa colectată – după trecerea prin ganglionii regionali – transportată către două colectoare principale:
    • canalul toracic:

      • cel mai mare colector limfatic

      • începe prin cisterna chili (L2)

      • străbate diafragma – se varsă în unghiul venos stâng

      • colectează limfa din:

        • jumătatea inferioară a corpului

        • pătrimea superioară stângă a corpului

  • vena limfatică dreaptă:

    • lungime 1–2 cm

    • colectează limfa din pătrimea superioară dreaptă a corpului

    • se varsă în unghiul venos drept

Dinamica circulației limfatice:

  • filtrare capilară:

    • 16 mL/minut apă filtrată la nivelul capilarelor arteriale

    • 15 mL/minut reabsorbit în sânge la capătul venos al capilarelor

    • volumul restant – preluat de capilarele limfatice

  • debitul limfatic mediu:

    • 1 500 mL/zi (variabil în funcție de factori hemodinamici)

Ganglion limfatic: 1. vase aferente; 2. capsulă fibroasă; 3. trabecule; 4. zonă corticală; 5. vas eferent; 6. medulară. (Biologie – manual pentru clasa a XI-a, Editura Corint, 2008, Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu)

Splina

Organ abdominal nepereche:

  • aparține sistemului circulator
  • situată în loja splenică (între colonul transvers și diafragm)
  • culoare: brun-roșiatică
  • masă: 180–200 g

Funcții principale:

  • produție de limfocite
  • distruge hematiile îmbătrânite
  • intervine în metabolismul fierului
  • depozit sangvin (200–300 mL de sânge)
    • sângele este eliberat în circulație la nevoie (hemoragii, efort fizic)

Vascularizație:

  • arterială: asigurată de artera splenică (ramură a trunchiului celiac)
  • venoasă: drenată de vena splenică, care participă la formarea venei porte

Activitatea cardiacă

Funcții principale:

  • distribuția oxigenului și a substanțelor nutritive către celule
  • colectarea și eliminarea produșilor de catabolism

Componente ale sistemului cardiovascular:

  • inima – pompă circulatorie
  • arterele – transportă sângele oxigenat
  • venele – rezervoare sangvine, întorc sângele la inimă
  • microcirculația – schimburi de substanțe și gaze (arteriole, capilare, venule)
Cavitățile inimii: 1. valve semilunare (sigmoide); 2. atriu stâng; 3. valvă bicuspidă (mitrală); 4. trabecule; 5. ventricul stâng; 6. ventricul drept; 7. mușchi papilar; 8. cordaje tendinoase; 9. valvă tricuspidă; 10. atriu drept. (Biologie – manual pentru clasa a XI-a, Editura Corint, 2008, Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu)

Inima

Rol fundamental: pompă sangvină.

Două seturi de valve pentru flux unidirecțional:

  • valve atrio-ventriculare (AV):
    • mitrală (stânga)
    • tricuspidă (dreapta)
    • se deschid în diastolă – permit sângele să treacă din atrii în ventricule
    • se închid în sistolă – previn refluxul în atrii
  • Valve semilunare:
    • aortică (spre aortă)
    • pulmonară (spre artera pulmonară)
    • se deschid în sistolă – sângele este expulzat în circulație
    • se închid în diastolă – previn întoarcerea sângelui în ventricule

Activitatea de pompă a inimii

Debitul cardiac = Volumul de sânge expulzat de fiecare ventricul într-un minut
Formula:

Debit cardiac= Volum−bătaie × Frecvență cardiacă 

Valori normale în repaus:

  • volum-bătaie: ~70 mL
  • frecvență cardiacă: 70–75 bătăi/minut
  • debit cardiac mediu: ~5 L/min

Factori care influențează frecvența cardiacă:

  • stimulare simpatică – crește frecvența
  • stimulare parasimpatică (vagală) – scade frecvența

Factori care influențează volumul-bătaie:

  • forța contracției ventriculare
  • presiunea arterială
  • volumul de sânge din ventricul la sfârșitul diastolei

Modificări ale debitului cardiac:

  • efort fizic intens – crește până la 30 L/min (de 6 ori mai mult)
  • somn – scade
  • febră, sarcină, altitudine mare – crește

Funcția de pompă a inimii este asigurată de proprietățile miocardului.

Proprietățile fundamentale ale miocardului

Depolarizarea unei celule cardiace – se transmite celulelor adiacente – miocardul acționează ca un sincițiu funcțional.

Două sinciții separate electric:

  • atrial
  • ventricular

Singura conexiune electrică între atrii și ventricule:

  • nodulul atrioventricular (AV)
  • fasciculul atrioventricular His

Tipuri de celule miocardice:

  • celule care inițiază și conduc impulsul
  • celule care conduc impulsul și răspund prin contracție

Ambele tipuri de celule sunt excitabile.

Diferit față de mușchiul striat:

  • stimulul este generat în interiorul inimii
  • acest fenomen poartă numele de autoritmicitate sau automatism cardiac

Proprietățile miocardului:

  • excitabilitatea:
    • capacitatea celulei musculare cardiace de a răspunde la un stimul printr-un potențial de acțiune propagat
    • caracteristici comune cu alte celule excitabile:
      • pragul de excitabilitate
      • legea „tot sau nimic”
    • particularități ale miocardului:
      • excitabilă doar în faza de relaxare (diastolă)
      • inexcitabilă în faza de contracție (sistolă)
      • aceasta este „legea inexcitabilității periodice a inimii”
    • în timpul sistolei – inima este în perioada refractară absolută:
      • orice stimul, indiferent de intensitate, nu are efect
      • importanță:
        • previne tetanizarea inimii
        • permite funcționarea ritmică a pompei cardiace
  • automatismul:
    • proprietatea inimii de a se autostimula
    • impulsurile sunt generate spontan, fără necesitatea unui stimul extern

Automatismul cardiac:

  • inima continuă să bată chiar și în afara corpului, dacă este irigată cu un lichid nutritiv
  • nu necesită influențe extrinseci (nervoase sau umorale) pentru a-și menține activitatea ritmică
  • automatismul este generat de centrii cardiaci, formați din celule specializate în inițierea și conducerea impulsurilor

Centrul de automatism cardiac:

  • nodulul sinoatrial (nodul SA):
    • „pacemaker-ul” inimii – ritm sinusal
    • frecvență: 70–80 impulsuri/minut
    • comandă activitatea cardiacă în condiții normale
  • nodulul atrioventricular (nodul AV):
    • situat la joncțiunea atrioventriculară
    • frecvență: 40 impulsuri/minut
    • preia conducerea doar dacă nodulul sinoatrial este inactiv – ritm nodal (joncțional)
  • fasciculul His și rețeaua Purkinje:
    • ultimul centru de automatism
    • frecvență: 25 impulsuri/minut
    • imprimă ritmul idio-ventricular în cazul unei întreruperi complete a conducerii atrioventriculare

Factori care influențează ritmul cardiac:

  • stimularea sistemului simpatic / creșterea temperaturii – tahicardie
  • stimularea parasimpatică / scăderea temperaturii – bradicardie

Proprietăți fundamentale ale miocardului

Conductibilitatea:

  • excitația se propagă în întreaga masă musculară cardiacă
  • viteza de conducere este de 10 ori mai mare în fasciculul His și rețeaua Purkinje decât în miocardul atrial și ventricular

Contractilitatea:

  • capacitatea miocardului de a dezvolta tensiune și de a genera presiune în cavitățile inimii.
  • forța de contracție este proporțională cu grosimea pereților inimii:
    • mai slabă la atrii
    • mai puternică la ventricule (mai mare la ventriculul stâng decât la cel drept)
  • contracțiile inimii = sistole, relaxările = diastole
Sistemul de conducere al inimii: 1. septul interatrial; 2. ramura dreaptă și stângă a fasciculului His; 3. sept interventricular; 4. apex; 5. fibre Purkinje; 6. fasciculul His; 7. nodul atrioventricular; 8. nodul sinoatrial. (Biologie – manual pentru clasa a XI-a, Editura Corint, 2008, Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu)
Ciclul cardiac

Ciclul cardiac constă într-o sistolă și o diastolă.
Durează aproximativ 0,8 secunde la un ritm de 75 bătăi/minut.
Sistola atrială precede sistola ventriculară cu 0,10 secunde, datorită întârzierii conducerii prin nodulul atrioventricular.

Fazele ciclului cardiac

Sistola atrială (0,10 sec.):

  • ventriculele sunt aproape pline, iar contracția atrială finalizează umplerea acestora
  • presiunea din atrii crește
  • sângele NU poate reflua în venele mari – contracția fibrelor musculare din jurul orificiilor venoase împiedică acest lucru
  • singura cale deschisă – orificiile atrioventriculare

Diastola atrială (0,70 sec.):

  • se desfășoară în paralel cu începutul sistolei ventriculare

Sistola ventriculară (0,30 sec.):

  • are două faze principale:
    • faza de contracție izovolumetrică:
      • începe odată cu închiderea valvelor atrioventriculare
      • ventriculele se contractă asupra unui volum fix de sânge (lichid incompresibil)
      • presiunea intracavitară crește rapid
    • faza de ejecție:
      • începe când presiunea ventriculară depășește presiunea arterială.
      • valvele semilunare se deschid, iar sângele este expulzat în artere

Diastola atrială și sistola ventriculară sunt procese complementare – asigură fluxul sangvin unidirecțional.

Ciclul cardiac – faza de ejecție și diastola

Faza de ejecție:

  • începe cu deschiderea valvelor semilunare și se termină când acestea se închid
  • volum sistolic (volum-bătaie):
    • 75 mL în repaus
    • 150–200 mL în efort intens

Diastola ventriculară (0,50 sec.):

  • relaxarea miocardului – scăderea presiunii intracavitare
  • închiderea valvelor semilunare – previne reîntoarcerea sângelui în ventricule
  • diastola izovolumetrică:
    • ventriculele sunt cavități închise
    • presiunea scade sub cea din atrii – deschiderea valvelor atrioventriculare
  • diastola generală (0,40 sec.):
    • atriile și ventriculele se relaxează
    • se încheie cu sistola atrială a ciclului cardiac următor

Manifestări care însoțesc ciclul cardiac

Manifestări electrice:

  • activitatea electrică a inimii – biocurenți de depolarizare și repolarizare
  • înregistrare grafică: electrocardiogramă (ECG)

Manifestări mecanice:

  • șocul apexian:
    • expansiune sistolică a toracelui în dreptul vârfului inimii
    • localizare: spațiul V intercostal stâng
  • pulsul arterial:
    • expansiune sistolică a peretelui arterei datorită creșterii bruște a presiunii sângelui
    • se percepe prin palparea arterei radiale
    • înregistrare grafică: sfigmogramă
    • oferă informații despre volumul sistolic, frecvența și ritmul cardiac

Manifestări acustice – zgomotele cardiace:

  • zgomotul I (sistolic):
    • lung, tonalitate joasă, intens
    • produs de închiderea valvelor atrioventriculare și vibrația miocardului
  • zgomotul II (diastolic):
    • scurt, acut, mai puțin intens
    • produs de închiderea valvelor semilunare
  • înregistrare grafică: fonocardiogramă:

(Biologie – manual pentru clasa a XI-a, Editura Corint, 2008, Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu)

Circulația sângelui

Hemodinamica reprezintă studiul circulației sângelui.

Sângele circulă într-un circuit închis și într-un singur sens.

Mica și marea circulație sunt dispuse în serie:

  • volumul pompat de ventriculul stâng (marea circulație) = volumul pompat de ventriculul drept (mica circulație)

Legile hidrodinamicii se aplică și în hemodinamică.

Circulația arterială

Rolul arterelor: transportă sângele de la inimă.

Proprietăți funcționale ale arterelor:

  • elasticitatea arterială:
    • arterele mari se destind când crește presiunea
    • revin la calibrul inițial când presiunea scade
    • sistola ventriculară: Se pompează 75 mL de sânge suplimentar în artere
    • amortizare undă de șoc sistolică
    • energie elastică – retrocedată în timpul diastolei
    • transformă ejecția sacadată a sângelui din inimă în curgere continuă prin artere

Proprietățile vaselor de sânge și circulația arterială

Contractilitatea vasculară:

  • capacitatea vaselor de a-și modifica diametrul
  • realizată prin contracția/relaxarea mușchilor netezi din peretele vascular
  • permite reglarea debitului cardiac către organe și țesuturi

Factori care influențează tonusul vascular:

  • activitatea nervilor simpatici
  • presiunea arterială
  • concentrația locală a unor metaboliți
  • activitatea mediatorilor chimici

Suprafața totală de secțiune a arborelui circulator:

  • crește semnificativ spre periferie
  • viteza sângelui este invers proporțională cu această suprafață

Presiunea arterială:

  • sângele circulă sub o anumită presiune
  • presiunea depășește cea atmosferică:
    • sistolică (maximă): 120 mmHg
    • diastolică (minimă): 80 mmHg
  • măsurarea presiunii arteriale:
    • se face indirect în practica medicală
    • se determină prin aplicarea unei contrapresiuni externe care egalează presiunea sângelui din interiorul arterei

Factorii determinanți ai presiunii arteriale

Debitul cardiac: presiunea arterială variază proporțional cu debitul cardiac.

Rezistența periferică:

  • este dată de totalitatea factorilor care se opun curgerii sângelui
  • direct proporțională cu viscozitatea sângelui și lungimea vasului
  • maximă la nivelul arteriolelor
  • cu cât vasul este mai îngust și mai lung, cu atât rezistența crește

Volumul sangvin (volemia):

  • variază odată cu volumul lichidelor extracelulare (LEC)
  • scăderea LEC – scade volemia – hipotensiune
  • creșterea LEC – crește volemia – hipertensiune

Elasticitatea vasculară:

  • amortizează tensiunea arterială în sistolă și o menține în diastolă
  • elasticitatea scade cu vârsta

Relația dintre debit, presiune și rezistență:

  • debitul este direct proporțional cu presiunea și invers proporțional cu rezistența
  • D = P / R

Viteza sângelui:

  • scade pe măsură ce sângele se îndepărtează de inimă
  • în aortă – 500 mm/s
  • în capilare – 0,5 mm/s (de 1000 de ori mai redusă)
  • scăderea vitezei se datorează creșterii suprafeței de secțiune capilare

Hipertensiunea arterială sistemică:

  • presiunea arterială sistolică > 130 mmHg și/sau diastolică > 90 mmHg
  • determină creșterea lucrului mecanic cardiac
  • poate duce la afectarea vaselor sangvine și a organelor, în special:
    • rinichi
    • cord
    • ochi
Circulația venoasă

Rolul venelor:

  • vase care transportă sângele înapoi la inimă
  • conțin aproximativ 75% din volumul sangvin total
  • volumul venos este de 3 ori mai mare decât cel arterial

Presiunea sângelui în vene:

  • foarte scăzută:
    • 10 mmHg la începutul sistemului venos
    • 0 mmHg la nivelul venei cave, în atriul drept
  • viteza de circulație crește pe măsură ce venele se apropie de inimă:
    • capilare → 0,5 mm/s
    • Vene cave → 100 mm/s

Proprietățile venelor:

  • distensibilitate – se pot dilata pentru a acomoda modificările de volum
  • contractilitate – se pot micșora pentru a facilita circulația sângelui

Factori care contribuie la întoarcerea venoasă

Activitatea de pompă a inimii:

  • inima creează un gradient de presiune între aortă (100 mmHg) și atriul drept (0 mmHg)
  • chiar și după trecerea prin capilare, rămâne o forță de împingere de 10 mmHg

Funcția de pompă aspiro-respingătoare:

  • în sistolă, sângele este expulzat în artere
  • în diastolă, sângele este aspirat în atriul drept

Aspirația toracică:

  • apare în inspirație, ajutând la menținerea presiunii scăzute în venele toracice
  • contribuie la întoarcerea sângelui venos spre inimă

Întoarcerea venoasă

Definiție: procesul prin care sângele venos ajunge înapoi la inimă.

Importanță – reglarea debitului cardiac – inima pompează atât sânge cât primește

Factori care favorizează întoarcerea venoasă:

  • presa abdominală:
    • presiunea pozitivă din cavitatea abdominală împinge sângele spre inimă
    • inspirația profundă – diafragma coboară, crescând acest efect
  • pompa musculară:
    • contracțiile musculare comprimă venele profunde, golindu-le de sânge
    • relaxarea dintre contracții – venele profunde aspiră sângele din venele superficiale
    • valvele venoase împiedică refluxul
  • gravitația:
    • favorizează întoarcerea sângelui din venele situate deasupra atriului drept
    • îngreunează întoarcerea din venele membrelor inferioare
  • masajul pulsatil al arterelor:
    • arterele pulsează și comprimă venele situate în apropiere
    • efect favorabil asupra circulației venoase

Noțiuni elementare de igienă și patologie

Cardiopatia ischemică (boala coronariană ischemică):

  • cea mai frecventă cauză de mortalitate în Europa și America de Nord
  • determinată de scăderea fluxului sangvin în arterele coronare

Forme clinice:

  • acută – ocluzia coronariană acută (infarct miocardic acut)

  • cronică – reducerea progresivă a forței de contracție a inimii

Cauză principală:

  • ateroscleroza – depunerea progresivă a colesterolului sub endoteliul arterial, care:

    • se fibrotizează și se calcifică

    • formează placa ateromatoasă, ce îngustează lumenul arterial

    • poate obstrucționa parțial sau total fluxul sangvin

Factori de risc și prevenție:

  • alimentație echilibrată
  • evitarea sedentarismului
  • controlul factorilor genetici și metabolici

Aritmiile cardiace:

  • definiție – tulburări ale producției sau conducerii impulsului cardiac
  • tipuri – diverse, în funcție de originea și mecanismul dereglării
  • cauze – multiple, incluzând afecțiuni cardiace, dezechilibre electrolitice și factori neurologici

Hemoragii, leucemii și anemii:

  • hemoragiile:
    • definiție – pierderea de sânge din sistemul circulator
    • tipuri:

      • hemoragii externe – sângele se pierde în afara organismului

      • hemoragii interne – sângele se acumulează în țesuturi sau cavități ale organismului

    • cauze:
      • cel mai frecvent traumatisme
      • diverse afecțiuni patologice
    • consecințe:

      • gravitatea depinde de volumul de sânge pierdut și de țesutul afectat

  • leucemiile:
    • definiție – neoplazii ale țesuturilor hematoformatoare
    • tipuri: multiple
    • cauze: necunoscute
  • anemiile:
    • definiție – scăderea numărului de eritrocite sau a cantității de hemoglobină
    • mecanisme de apariție:
      • pierderea excesivă de sânge
      • producere insuficientă de eritrocite
      • distrucție excesivă a eritrocitelor
      • combinație a acestor factori
    • tipuri principale:
      • anemia prin pierdere de sânge:
        • apare după o hemoragie rapidă – plasma se reface în 1-3 zile, dar eritrocitele în 3-6 săptămâni
        • hemoragiile mici și repetate afectează conținutul de hemoglobină
      • anemia feriprivă:
        • cauzată de un deficit de fier – afectează sinteza hemoglobinei
        • deficitul poate apărea prin aport insuficient, absorbție deficitară sau probleme de transport
      • anemia megaloblastică:
        • caracterizată prin eritrocite de dimensiuni mari, cu formă și funcționalitate alterate
        • cauzată de un deficit de vitamina B12 sau acid folic (absorbiție intestinală afectată)

Bibliografie

  • Biologie – manual pentru clasa a XI-a, Editura Corint, 2008, Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu
  • „Biologie clasa a XI-a” – Autor: Alexandru Toma, Editura Corint
  • „Biologie clasa a XII-a” – Autor: Alexandru Toma, Editura Corint
  • „Biologie pentru admiterea la facultate” – Autor: Tatiana Duțescu Colintineanu, Editura Niculescu
  • „Anatomie și fiziologie umană pentru liceu” – Autor: Radu Constantinescu, Editura Niculescu
  • „Teste de biologie pentru admiterea la medicină” – Autor: M. V. Ionescu, Editura Medicală

S.C. MEDECOPEDIA INVEST S.R.L.
CUI: 44780242
Reg. Com: J13/2854/2021

Utile

Ne găsești și aici. Urmărește-ne pentru că venim cu tips și informații utile pentru tine:
Youtube Facebook Instagram

Legal

Termeni și condiții
Politica de cookies
Acord de prelucrare a datelor personale
Raport date personale
ANPC
Politica de confidențialitate
Blog

Cont

Acest text nu poate fi copiat.

Centralizator

Contul meu

Deconectare

Blog

Termeni și condiții

Lectură

Audiobook

Grile

Momentan indisponibil

Flashcard-uri

Momentan indisponibil

Lectură

Audiobook

Grile

Momentan indisponibil

Flashcard-uri

Momentan indisponibil

suport@medecopedia.com

Facebook Instagram

Malabsorbție – Alterarea resorbției sau absorbției intestinale a grăsimilor, proteinelor, glucidelor, vitaminelor (îndeosebi a vitaminei B12).

s.f. / malabsorption, s. f. / malabsorption. (Lat. malus = rău; absorbitio, -onis, de la absoarbere = a înghiți; ab = de la; sorbere = a suge, a bea).