Conectare

Mișcarea

Cuprins

La om, mișcarea este realizată prin colaborarea a două sisteme principale:

  • sistemul osteoarticular – rol pasiv:
    • constituit din oase, articulații și ligamente
    • oferă suport și stabilitate corpului
    • permite inserția mușchilor, facilitând mișcarea
  • sistemul muscular – componenta activă:
    • format din mușchi scheletici, care se contractă și generează mișcare
    • asigură deplasarea corpului (locomoția)
    • permite mișcările segmentelor corpului (membre, cap, trunchi)

Interacțiunea dintre cele două sisteme este esențială pentru coordonarea mișcărilor voluntare și reflexe, oferind mobilitate și funcționalitate organismului.

Sistemul osos

Osteogeneza și creșterea oaselor

În funcție de originea lor, oasele se formează prin două mecanisme principale:

  • osificarea desmală (endoconjunctivă) – „de membrană”:
    • apare direct în țesut conjunctiv (fără model cartilaginos)
    • formează:
      • oasele bolții cutiei craniene
      • claviculele (parțial)
      • mandibula
    • contribuie la creșterea în grosime a oaselor lungi, prin periost
  • osificarea encondrală – „de cartilaj”:
    • se realizează pe un model cartilaginos preexistent
    • formează:
      • oasele membrelor
      • oasele scurte
      • oasele bazei craniului
    • responsabilă de creșterea în lungime a oaselor lungi
    • procesul are loc la nivelul cartilajului de creștere (cartilaj diafizo-epifizar)
Osteogeneza: 1. cartilaj hialin; 2. centru (punct) primar de osificare; 3. capilare epifizare; 4. centri secundari de osificare; 5. cavitate medulară; 6. os spongios; 7. os compact; 8. periost; 9. epifize; 10. diafiză. (Biologie – manual pentru clasa a XI-a, Editura Corint, 2008, Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu)

În modelul cartilaginos al unui os lung apar puncte de osificare primitivă (primară):

  • prima zonă de osificare apare în diafiză
  • ulterior, apar centre secundare de osificare în epifize

Acest proces asigură dezvoltarea și maturizarea scheletului, contribuind la creșterea și remodelarea osoasă de-a lungul vieții.

Osificarea epifizelor și dezvoltarea scheletului

Procesul de osificare epifizară:

  • osificarea epifizelor începe mai târziu decât cea a diafizelor, după ce acestea aproape și-au atins dimensiunile finale
  • cartilajele de creștere (cartilajele diafizo-epifizare) rămân cartilaginoase până în jurul vârstei de 20 de ani
  • creșterea în lungime a osului se realizează prin proliferarea celulelor cartilajului de creștere spre diafiză
  • creșterea în grosime este asigurată de zona internă osteogenă a periostului
  • în jurul vârstei de 20–25 de ani, cartilajele de creștere sunt înlocuite de țesut osos, iar epifizele se sudează la diafize
  • după acest proces, epifizele rămân acoperite cu un strat subțire de cartilaj hialin, numit cartilaj articular, care facilitează mobilitatea articulațiilor

Scheletul

Scheletul reprezintã totalitatea oaselor așezate în poziție anatomică.

Scheletul: 1. os frontal; 2. cutia toracică; 3. humerus; 4. radius; 5. ulna; 6. carpiene; 7. metacarpiene; 8. falange; 9. simfiza pubiană; 10. ilion; 11. ischion; 12. os temporal; 13. maxilar; 14. mandibulă; 15. claviculã; 16. manubriu; 17. omoplat; 18. corp sternal; 19. apendice xifoid; 20. femur; 21. rotul\; 22. fibulă; 23. tibie; 24. tarsiene; 25. metatarsiene; 26. falange. (Biologie – manual pentru clasa a XI-a, Editura Corint, 2008, Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu)

Clasificarea oaselor după formă

Oase lungi – predomină lungimea. Exemple:

  • membru superior: humerus, radius, ulna
  • membru inferior: femur, tibie, fibulă

Oase late – predomină lățimea și înălțimea. Exemple:

  • oase craniene: parietal, frontal, occipital
  • oase toracice: stern, scapulă, os coxal

Oase scurte – cele trei dimensiuni sunt aproximativ egale. Exemple:

  • oase ale mâinii: carpiene
  • oase ale piciorului: tarsiene

Oase sesamoide – se află în grosimea unui tendon. Exemple:

  • rotula (în tendonul cvadricepsului femural)

Oase alungite – predomină lungimea, dar nu prezintă diafiză și epifize. Exemple:

  • coastele
  • clavicula

Această diversitate structurală oferă funcționalitate, mobilitate și protecție întregului schelet uman.

Scheletul capului

Craniul este alcătuit din două părți principale:

  • neurocraniul – protejează encefalul
  • viscerocraniul – conține segmentele periferice ale organelor de simț și primele segmente ale aparatelor respirator și digestiv
Craniul: 1. frontal; 2. sfenoid; 3. nazal; 4. etmoid; 5. lacrimal; 6. zigomatic; 7. maxilar; 8. mandibulă; 9. canal auditiv extern; 10. occipital; 11. temporal; 12. parietal. (Biologie – manual pentru clasa a XI-a, Editura Corint, 2008, Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu)

Neurocraniul – este alcătuit din 8 oase:

  • Oase nepereche (4):
    • frontal – formează fruntea și partea superioară a orbitelor
    • etmoid – situat între orbite, contribuie la structura cavității nazale
    • sfenoid – situat la baza craniului, are o formă complexă cu aripi mari și mici
    • occipital – în partea posterioară a craniului, conține foramen magnum, prin care trece măduva spinării
  • Oase perechi (2×2):
    • parietale – formează partea superioară și laterală a craniului
    • temporale – situate lateral, conțin structuri ale urechii medii și interne

Viscerocraniul – este alcătuit din 14 oase:

  • Oase perechi (6×2):
    • maxilare – formează partea superioară a cavității bucale și contribuie la structura nasului și orbitelor
    • palatine – participă la formarea palatului dur
    • nazale – formează partea superioară a piramidei nazale
    • lacrimale – mici oase situate în interiorul orbitei, implicate în drenajul lacrimal
    • zigomatice – formează pomeții feței
    • cornetele nazale inferioare – parte a cavității nazale, contribuie la umidificarea și filtrarea aerului inspirat
  • oase nepereche (2):
    • vomer – formează partea inferioară a septului nazal
    • mandibula – singurul os mobil al craniului, implicat în masticație

Craniul protejează structuri esențiale precum creierul, ochii, urechile, nasul și cavitatea bucală, având un rol biomecanic și protector fundamental în anatomia umană.

Scheletul trunchiului

Scheletul trunchiului este alcătuit din coloana vertebrală, stern, coaste și bazin.

Bazinul – format din:

  • osul sacru
  • două oase coxale (fiecare format prin sudarea osului ilium, ischion și pubis)

Coloana vertebrală:

  • schelet axial – situat median și posterior
  • roluri esențiale:
    • susține corpul și menține postura
    • protejează măduva spinării (canalul vertebral)
    • permite mișcările trunchiului și capului
  • este alcătuită din 33-34 de vertebre, dispuse în 5 regiuni:
    • cervicală – 7 vertebre (C1-C7)
    • toracală (dorsală) – 12 vertebre (T1-T12)
    • lombară – 5 vertebre (L1-L5)
    • sacrală – 5 vertebre sudate (S1-S5) – formează osul sacru
    • coccigiană – 4-5 vertebre sudate – formează coccigele

Structura vertebrei tip:

  • corpul vertebral – partea anterioară, suport structural
  • arcul vertebral – partea posterioară, protejează măduva spinării
  • pediculii vertebrali – leagă corpul vertebral de arc
  • orificiile intervertebrale – permit ieșirea nervilor spinali
  • canalul vertebral – format prin suprapunerea vertebrelor, adăpostește măduva spinării
Vertebră lombară: 1. corp; 2. orificiu vertebral; 3. arc vertebral; 4. apofiză articulară superioară; 5. apofiză spinoasă; 6. suprafață de articulare; 7. apofiză transversă; 8. pedicul vertebral. (Biologie – manual pentru clasa a XI-a, Editura Corint, 2008, Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu)

Osul sacru:

  • triunghiular, format prin sudarea celor 5 vertebre sacrate
  • baza superioară – se articulează cu vertebra lombară L5
  • fețele laterale – prezintă suprafață de articulare cu osul coxal
  • vârful inferior – se unește cu coccigele

Coccigele:

  • format prin fuzionarea a 4-5 vertebre coccigiene
  • os rudimentar, fără rol semnificativ în susținerea corpului

Coloana vertebrală asigură flexibilitate, rezistență și protecție pentru măduva spinării, fiind o componentă fundamentală a aparatului locomotor uman.

Coloana vertebrală și scheletul toracelui

Curburile coloanei vertebrale

Coloana vertebrală prezintă curburi fiziologice în două planuri:

  • în plan sagital:
    • lordoze – concavitate orientată posterior:
      • regiunea cervicală
      • regiunea lombară
    • cifoze – concavitate orientată anterior:
      • Regiunea toracală.
      • Regiunea sacrală.
  • în plan frontal:
    • scolioze – devieri laterale ale coloanei:
      • pot avea convexitatea spre stânga sau spre dreapta
      • apar frecvent în regiunea toracală sau lombară
Coloana vertebrală: 1. vertebre cervicale (7 – prima este numită atlas, iar a doua, axis); 2. vertebre toracale (12); 3. vertebre lombare (5); 4. osul sacru (5); 5. coccigele (4–5). (Biologie – manual pentru clasa a XI-a, Editura Corint, 2008, Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu)

Scheletul toracelui

Toracele osos este format din:

  • anterior – stern
  • posterior – coloana vertebrală toracală (12 vertebre toracale)
  • lateral – coaste (12 perechi)

Sternul:

  • os lat, situat pe linia mediană anterioară a toracelui
  • alcătuit din:
    • manubriu – partea superioară
    • corp – partea mijlocie
    • apendicele xifoid – rămâne cartilaginos până la vârsta de 40 de ani

Coastele:

  • arcuri osteocartilaginoase, întinse de la coloana toracală până la stern
  • 12 perechi, împărțite în:
    • coaste adevărate (I-VII) – cartilajul lor se articulează direct cu sternul
    • coaste false (VIII-X) – cartilajele lor se unesc cu cel al coastei VII înainte de a ajunge la stern
    • coaste flotante (XI-XII) – nu au cartilaj și nu ajung la stern

Posterior, toracele este format din cele 12 vertebre toracale, care oferă susținere și protecție organelor interne.

Scheletul toracic protejează organele vitale (inima, plămânii) și asigură mobilitate și flexibilitate în respirație și mișcare.

Scheletul membrelor

Scheletul membrului superior

Este alcătuit din:

  • centura scapulară – leagă membrul superior de torace
  • scheletul membrului superior liber – format din braț, antebraț și mână

Centura scapulară:

  • formată din claviculă și scapulă (omoplat)
  • clavicula:
    • os lung, în formă de „S” culcat
    • se articulează lateral cu scapula și medial cu manubriul sternal
  • scapula:
    • os lat, triunghiular, situat posterior pe torace
    • se articulează lateral cu humerusul (articulația umărului)

Scheletul membrului superior liber:

  • brațul – format din humerus (os lung)
  • antebrațul – format din radius (lateral) și ulna (medial)
  • mâna – formată din:
    • 8 oase carpiene (încheietura mâinii)
    • 5 metacarpiene (palma)
    • 14 falange (degete; police = 2 falange, restul = 3 falange)

Scheletul membrului inferior

Este alcătuit din:

  • centura pelvină – leagă membrul inferior de trunchi
  • scheletul membrului inferior propriu-zis – format din coapsă, gambă și picior

Centura pelvină:

  • formată din oasele coxale, care se articulează:
    • anterior între ele – simfiza pubiană
    • posterior cu osul sacru – formează bazinul osos (pelvisul osos)
  • osul coxal provine din sudarea a 3 oase:
    • ilion (superior)
    • ischion (posteroinferior)
    • pubis (anterior)
  • această sudare este adaptare la stațiunea bipedă, permițând:
    • preluarea greutății corpului
    • locomoția eficientă

Scheletul membrului inferior liber:

  • coapsa – formată din femur, cel mai lung os al corpului
  • gamba – formată din tibia (medial, voluminoasă) și fibula (lateral, mai subțire)
  • rotula (patela) – os triunghiular, situat în tendonul mușchiului cvadriceps, articulat cu epifiza distală a femurului
  • piciorul – format din:
    • 7 oase tarsiene (călcâi, gleznă)
    • 5 metatarsiene (arcada plantară)
    • 14 falange (haluce = 2 falange, restul = 3 falange)

Importanța scheletului membrelor:

  • mobilitate și funcționalitate – brațele pentru apucare și manipulare, picioarele pentru locomoție și susținere
  • adaptare biomecanică – pelvisul și membrele inferioare sunt proiectate pentru stațiunea bipedă și mers
  • protecție și stabilitate – articulațiile permit mișcări complexe, iar musculatura asociată asigură forță și echilibru

Rolurile funcționale ale oaselor

Oasele au multiple funcții esențiale pentru susținerea, protecția și metabolismul organismului.

Rol mecanic – pârghii ale aparatului locomotor:

  • oasele funcționează ca pârghii, asupra cărora acționează mușchii, asigurând:

    • susținerea corpului

    • locomoția

  • se constituie pârghii de trei ordine:

    • pârghie de gradul I – articulația craniului cu coloana vertebrală

    • pârghie de gradul II – articulația dintre oasele gambei și picior

    • pârghie de gradul III – articulația dintre humerus și oasele antebrațului

Rol de protecție pentru organele vitale:

  • cutia craniană – protejează encefalul
  • canalul rahidian – protejează măduva spinării
  • cutia toracică – protejează inima și plămânii
  • bazinul osos – protejează organele pelvine

Rol antitoxic:

  • oasele rețin substanțe toxice din organism, precum:

    • mercur (Hg)

    • plumb (Pb)

    • fluor (F)

  • aceste toxine sunt eliberate treptat, prevenind efectele nocive asupra altor organe

Rol hematopoietic (formarea celulelor sanguine):

  • măduva roșie hematogenă – sediul formării celulelor sanguine

  • la copii, toate oasele conțin măduvă roșie

  • la adult, doar oasele late (stern, bazin, vertebre) conțin măduvă roșie

  • la vârstnici, măduva devine cenușie, nefuncțională

Rol în metabolismul calciului, fosforului și electroliților:

  • oasele reprezintă principalul rezervor mineral al organismului

  • participă la homeostazia calciului și fosforului, esențială pentru:

    • contractilitatea musculară

    • funcționarea sistemului nervos

    • coagularea sângelui

Pârghii osteo-musculare: F = forță; R = rezistență; S = sprijin. (Biologie – manual pentru clasa a XI-a, Editura Corint, 2008, Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu)

Compoziția chimică a oaselor – 20% apă și 80% reziduu uscat.

Matricea organică (oseina):

  • 90-95% fibre de colagen – oferă rezistență la tensiune

  • substanță fundamentală – spațiu omogen în care se depun sărurile minerale

Sărurile minerale:

  • fosfatul de calciu – cel mai important compus mineral

  • cristalele de hidroxiapatită – întăresc osul și îl fac rezistent la compresiune

Oasele nu sunt structuri pasive – ele sunt implicate în procese metabolice active, având o mare afinitate pentru sărurile minerale și contribuind la echilibrul electrolitic al organismului.

Articulațiile

Articulațiile sunt puncte de legătură între oase, permițând mobilitatea corpului și realizarea mișcărilor.

Clasificarea articulațiilor

După gradul de mobilitate, articulațiile se împart în:

  • sinartroze (fixe, imobile)
  • diartroze (mobile, sinoviale)

Sinartrozele (articulații fixe, fără cavitate articulară):

  • mișcări foarte reduse sau absente
  • clasificare în funcție de țesutul interpus:
    • sindesmoze – țesut fibros între oase (ex. suturile craniene)
    • sincondroze – țesut cartilaginos între oase (simfizele)
    • sinostoze – țesut osos între oase (ex. sincondroze osificate odată cu înaintarea în vârstă)

Diartrozele (articulații mobile, sinoviale):

  • posibilitate de mișcare variabilă, de la mișcări limitate până la mobilitate completă
  • clasificare în funcție de mobilitate:
    • amfiartroze – articulații semimobile, cu suprafețe plane sau ușor concave:
      • exemplu: articulațiile dintre corpurile vertebrale (discurile intervertebrale)
    • artrodiile (articulații sinoviale) – articulații foarte mobile

Componentele unei articulații mobile (sinoviale)

Articulațiile sinoviale sunt cele mai complexe și conțin mai multe elemente structurale:

  • suprafețe articulare – capetele osoase acoperite de cartilaj articular
  • capsula articulară – țesut fibros care învelește articulația și menține stabilitatea
  • membrana sinovială – tapetează capsula articulară și secretă lichid sinovial, care lubrifiază articulația
  • cavitatea articulară – spațiul dintre capetele osoase, umplut cu lichid sinovial
  • ligamente articulare – benzi fibroase care stabilizează articulația și limitează mișcările excesive

Mișcările articulațiilor sinoviale:

  • depind de forma suprafețelor articulare
  • se pot realiza în jurul unui ax, a două axe sau a trei axe:
    • uniaxiale – mișcare într-un singur plan (ex. articulația cotului)
    • biaxiale – mișcare în două planuri (ex. articulația radiocarpiană)
    • triaxiale – mișcare completă în toate planurile (ex. articulația umărului și a șoldului)

Importanța articulațiilor:

  • mobilitate și flexibilitate – permit mișcările corpului și schimbarea poziției
  • amortizarea șocurilor – lichidul sinovial și cartilajul articular reduc impactul dintre oase
  • stabilitate și protecție – ligamentele și capsula articulară împiedică luxațiile și suprasolicitarea articulațiilor
  • articulațiile sunt esențiale pentru locomoție, coordonare și susținerea greutății corpului
Articulația genunchiului: 1. membrana sinovială; 2. cavitate articulară; 3. rotula; 4. ligament articular; 5. menisc. (Biologie – manual pentru clasa a XI-a, Editura Corint, 2008, Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu)

Noțiuni elementare de igienă și patologie

Deformările coloanei vertebrale

Acestea apar ca modificări anormale ale curburilor fiziologice ale coloanei:

  • cifoza – accentuarea curburii toracale posterioare, determinând o postură cocoșată
  • lordoza – accentuarea curburii lombare anterioare, ducând la o postură arcuită excesiv
  • scolioza – deviere laterală anormală a coloanei vertebrale, afectând postura și echilibrul

Cauze:

  • poziții incorecte prelungite

  • slăbiciunea musculară

  • malformații congenitale sau afecțiuni neurologice

Complicații:

  • durere cronică

  • afectarea funcției respiratorii (în formele severe)

Fracturile

Fractura este întreruperea continuității anatomice a unui os, survenită cel mai frecvent în urma unui traumatism.

Tipuri de fracturi:

  • fracturi traumatice – cauzate de lovituri puternice, căderi, accidente
  • fracturi patologice – apar spontan în cadrul unor boli care fragilizează osul (osteoporoză, tumori osoase, infecții)
  • fracturi de stres – rezultate din suprasolicitarea repetată a osului (ex. la sportivi)

Simptome:

  • durere intensă

  • deformarea zonei afectate

  • umflături și echimoze (vânătăi)

Tratament:

  • imobilizare cu atelă, ghips sau orteză.

  • intervenție chirurgicală în caz de fracturi complexe

Entorsele

Entorsa este o leziune a ligamentelor articulației, determinată de o forțare a acesteia peste limita normală de mișcare.

Cauze: răsucirea sau hiperextensia articulației (ex. la nivelul gleznei, genunchiului, încheieturii mâinii).

Simptome:

  • durere la mobilizare

  • umflătură (edem)

  • hematome (vânătăi)

Tratament:

  • repaus și imobilizare

  • comprese reci pentru reducerea inflamației

  • recuperare prin exerciții pentru refacerea mobilității

Luxațiile

Luxația reprezintă dislocarea suprafețelor articulare, determinând pierderea contactului dintre ele.

Cele mai afectate articulații:

  • umărul – cea mai frecventă luxație, datorită mobilității mari
  • genunchiul – instabilitate cauzată de întinderea ligamentelor

Simptome:

  • deformarea vizibilă a articulației

  • durere intensă și incapacitatea de mișcare

  • inflamație severă

Tratament:

  • reducerea luxației (repoziționarea oaselor de către un medic)

  • imobilizare și recuperare pentru refacerea funcției articulare

Bolile reumatismale

Artrita – termen general pentru peste 50 de afecțiuni articulare, caracterizate prin:

  • durere și inflamație articulară
  • limitarea mișcărilor
  • edem și deformare articulară

Cauze:

  • traumatisme articulare

  • procese infecțioase

  • factori autoimuni (artrita reumatoidă)

Tipuri frecvente de artrită:

  • artrita reumatoidă – boală autoimună, afectează mai multe articulații simultan

  • osteoartrita – degradarea cartilajului articular, frecvent la vârstnici

  • guta – acumulare de acid uric în articulații, cauzând dureri intense

Tratament:

  • medicație antiinflamatoare

  • fizioterapie și exerciții pentru menținerea mobilității

  • în cazuri severe – protezarea articulației

Afecțiunile sistemului osos și articular pot afecta mobilitatea și calitatea vieții. Prevenția include menținerea unei posturi corecte, exerciții regulate și evitarea suprasolicitării articulațiilor.

Sistemul muscular

Sistemul muscular este alcătuit din mușchi, care reprezintă organele active ale mișcării.

Clasificarea mușchilor după funcție:

  • mușchi scheletici (somatici) – responsabili de mișcarea voluntară a corpului
  • mușchi netezi – controlați involuntar, se găsesc în pereții organelor interne
  • mușchi cardiac – un tip special de mușchi striat, dar cu control involuntar

Clasificarea mușchilor după formă:

  • fusiformi – biceps, triceps
  • triunghiulari – piramidalul abdomenului
  • patrulateri – marele drept abdominal, marele dorsal
  • cupolă – diafragma
  • trapezoidali – mușchiul trapez
  • circulari – orbicularul buzelor, orbicularul pleoapelor, sfincterele

Structura mușchiului

Componente principale:

  • corp muscular – partea centrală, voluminoasă, formată din fibre musculare striate
  • tendoane – extremitățile mușchiului, care se prind de oase
  • origine – punctul de fixare pe osul stabil
  • inserție – punctul unde mușchiul se prinde de osul mobil
  • fascia musculară – teacă conjunctivă externă care învelește mușchiul
  • epimisium, perimisium și endomisium – straturi de țesut conjunctiv care protejează și separă fibrele musculare

Tipuri speciale de mușchi: mușchi cu mai multe origini – biceps (două origini), triceps (trei origini), cvadriceps (patru origini).

Inervație și vascularizație:

  • inervația somatică – controlează contracția voluntară
  • inervația vegetativă – reglează fluxul sanguin și activitatea vasomotorie
  • vascularizația bogată – asigură oxigenul și nutrienții necesari pentru contracții eficiente

Sistemul muscular este esențial pentru mișcare, menținerea posturii și susținerea proceselor metabolice. Structura complexă a mușchilor le permite contractilitate, extensibilitate, elasticitate și excitabilitate, caracteristici fundamentale pentru funcționarea organismului.

Structura mușchiului: 1. periost; 2. tendon; 3. fascie; 4. mușchi scheletic; 5. epimisium; 6. perimisium; 7. fascicul; 8. fibră musculară; 9. endomisium. (Biologie – manual pentru clasa a XI-a, Editura Corint, 2008, Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu)

Principalele grupe de mușchi scheletici

Mușchii scheletici sunt grupați în mușchii capului, gâtului, trunchiului și membrelor.

Mușchii scheletici: 1. mușchii antebrațului; 2. mușchiul biceps brahial; 3. mușchiul trapez; 4. mușchiul dințat; 5. mușchiul croitor; 6. mușchiul cvadriceps femural; 7. mușchii grupului posterior al gambei; 8. mușchii grupului anterior al gambei; 9. mușchiul drept medial; 10. mușchiul adductor lung; 11. mușchiul oblic extern; 12. mușchiul drept abdominal; 13. mușchiul pectoral mare; 14. mușchiul deltoid; 15. mușchiul sternocleidomastoidian; 16. mușchiul maseter; 17. mușchiul orbicular al pleoapelor; 18. mușchiul frontal; 19. mușchiul temporal; 20. mușchiul occipital; 21. mușchiul triceps brahial; 22. romboid; 23. mușchiul mare dorsal; 24. aponevroză lombară; 25. mușchii fesieri; 26. mușchiul biceps femural; 27. mușchiul gastrocnemian; 28. mușchiul solear. (Biologie – manual pentru clasa a XI-a, Editura Corint, 2008, Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu)

Mușchii capului

Se împart în două categorii:

  • mușchii mimicii – sunt responsabili pentru expresiile feței; acești mușchi sunt subțiri și se inseră pe piele; exemple:
    • orbicularul buzelor
    • orbicularul pleoapelor
    • zigomaticul mare și mic
    • frontalul
  • mușchii masticației – intervin în procesul masticației; exemple:
    • maseter
    • temporal
    • pterigoidian intern și extern

Mușchii gâtului

Mușchii gâtului sunt așezați în mai multe straturi, dinspre exterior spre interior.

Mușchi superficiali:

  • mușchiul pielos al gâtului – încrețește pielea gâtului
  • mușchiul sternocleidomastoidian – implicat în rotația și înclinarea capului

Mușchi profunzi:

  • scaleni
  • mușchii hioidieni

Mușchii trunchiului

Mușchii spatelui și cefei:

  • mușchiul trapez – situat superficial, are rol în mișcarea omoplatului
  • marele dorsal – mușchi lat, ajută la mișcările brațului și trunchiului

Mușchii anterolaterali ai toracelui:

  • marele și micul pectoral – contribuie la mișcările brațului
  • mușchiul subclavicular – stabilizează clavicula
  • mușchiul dințat mare – ajută la mișcarea omoplatului
  • mușchii intercostali externi și interni – asigură mișcarea coastelor în timpul respirației
  • diafragma – mușchi lat, separă toracele de abdomen și este esențial în respirație

Mușchii anterolaterali ai abdomenului:

  • mușchii drepți abdominali – asigură flexia trunchiului
  • mușchiul piramidal – mic și situat anterior
  • mușchiul oblic extern și intern – permit rotația și înclinarea trunchiului
  • mușchiul transvers al abdomenului – oferă susținere peretelui abdominal

Aceste grupe musculare asigură mobilitatea corpului, menținerea posturii și realizarea funcțiilor vitale precum respirația și masticația.

Mușchii membrelor

Mușchii membrului superior

Se împart în patru grupe: mușchii umărului, brațului, antebrațului și mâinii.

Mușchii umărului: deltoidul – situat superficial, realizează abducția brațului (ridică brațul până la orizontală).

Mușchii brațului:

  • mușchii anteriori – sunt flexori ai antebrațului:
    • biceps brahial
    • mușchiul brahial
    • mușchiul coracobrahial
  • mușchii posteriori – sunt extensori ai antebrațului:
    • triceps brahial

Mușchii antebrațului:

  • mușchii anteriori – sunt flexori ai antebrațului și mâinii, precum și pronatori:
    • flexorii degetelor
    • pronator rotund și pronator pătrat
  • mușchii posteriori și laterali – sunt extensori ai antebrațului, mâinii și degetelor

Mușchii mâinii:

  • sunt localizați doar pe fața palmară și în spațiile interosoase.
  • permit mișcările fine ale degetelor

Mușchii membrului inferior

Se împart în mușchii bazinului, ai coapsei, ai gambei și ai piciorului.

Mușchii bazinului:

  • se află în jurul articulației șoldului
  • mușchii fesieri (mare, mijlociu și mic) – stabilizează și mișcă coapsa

Mușchii coapsei:

  • loja anterioară (flexori ai coapsei, extensori ai gambei):
    • mușchiul croitor – cel mai lung mușchi al corpului
    • cvadriceps femural – format din patru părți: drept femural, vast lateral, vast medial, vast intermediar

Loja medială (adductori ai coapsei):

  • adductor mare, scurt și lung
  • mușchiul drept medial

Acești mușchi sunt esențiali pentru mișcarea membrelor, menținerea echilibrului și realizarea gesturilor fine.

Mușchii coapsei și gambei:

  • loja posterioară a coapsei (mușchi flexori ai gambei și extensori ai coapsei)
    • biceps femural
    • semitendinos
    • semimembranos

Mușchii gambei (grupați în lojă anterioară, laterală și posterioară):

  • loja anterioară (mușchi extensori ai labei piciorului și degetelor):
    • tibial anterior
    • extensor lung al degetelor
  • loja laterală (mușchi flexori și pronatori ai piciorului):
    • peronier lung
    • peronier scurt
  • Loja posterioară (mușchi flexori ai piciorului și degetelor):
    • plan superficial:
      • mușchiul gastrocnemian (contribuie la flexia gambei pe coapsă și a labei piciorului)
      • mușchiul solear (împreună cu gastrocnemianul formează tricepsul sural)
    • plan profund:
      • tibial posterior
      • flexori ai degetelor (ajută la flexia degetelor și extensia labei piciorului)

Mușchii piciorului (dispuși pe fața dorsală și fața plantară): permit mobilitatea și stabilitatea piciorului, fiind implicați în menținerea echilibrului și mers.

Fiziologia mușchilor scheletici

Funcțiile mușchilor scheletici:

  • mențin tonusul muscular și postura corporală
  • permit echilibrul și mișcările voluntare
  • contribuie la mimică, limbaj și expresia emoțiilor
  • sunt efectori ai reflexelor somatice (de tonus, echilibru și redresare)

Proprietățile mușchilor

Contractilitatea (capacitatea de a dezvolta tensiune sau de a se scurta):

  • baza anatomică: sarcomerul (unitatea funcțională a miofibrilei, situată între două membrane Z)
  • baza moleculară: proteine contractile (actină și miozină, implicate în contracția musculară)
Contracție (cu formarea complexelor actină-miozină): 1. mitocondrie; 2. nucleu; 3. saci de stocare a calciului; 4. miofibrilă; 5. sarcolemă; 6. sarcomer relaxat; 7. banda H luminoasă; 8. disc întunecat (bandă A); 9. disc clar (bandă I); 10. membrană Z; 11. filament de miozin\; 12. filament de actină; 13. sarcomer în contracție. (Biologie – manual pentru clasa a XI-a, Editura Corint, 2008, Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu)

Excitabilitatea (capacitatea de a răspunde la stimuli prin potențial de acțiune propagat):

  • se datorează membranei celulare, care prezintă:
    • permeabilitate selectivă
    • conductanță ionică
    • polarizare electrică
    • pompe ionice (Na+/K+ ATP-ază, Ca2+ ATP-ază)

Cuplaj excitație-contracție (mecanismul care leagă stimularea electrică de contracția musculară):

  • implică o serie de reacții fizico-chimice la nivelul sarcomerului
  • se produce prin eliberarea Ca²⁺ din reticulul sarcoplasmatic și interacțiunea dintre actină și miozină

Mușchii scheletici reprezintă aproximativ 40% din masa corpului uman și sunt esențiali pentru locomoție, menținerea poziției și activitățile motorii fine și grosiere.

Extensibilitatea (capacitatea mușchiului de a se alungi pasiv sub acțiunea unei forțe externe):

  • se bazează pe fibrele conjunctive și elastice din mușchi

Elasticitatea (capacitatea mușchiului de a reveni la forma inițială după ce a fost deformat):

  • determinată de fibrele elastice din perimisium

Tonusul Muscular (tensiune musculară permanentă în mușchii inervați normal):

  • este un fenomen reflex controlat de sistemul nervos
  • dispare după denervare (secționarea nervului care inervează mușchiul)

Tipuri de contracții musculare

Contracții izometrice (fără modificare de lungime, dar cu creșterea tensiunii):

  • nu produc lucru mecanic extern (toată energia chimică este transformată în căldură și lucru mecanic intern)
  • exemple: menținerea posturii corporale (statul în picioare, menținerea unei poziții fixe)

Contracții izotonice (mușchiul își modifică lungimea, dar tensiunea rămâne constantă):

  • produc lucru mecanic extern (mișcare activă, cum ar fi ridicarea unui obiect)

Contracții auxotonice (atât lungimea, cât și tensiunea mușchiului variază):

  • caracteristice activităților obișnuite (de exemplu, mersul, alergatul, ridicarea greutăților)
  • mușchiul trece succesiv prin faze izometrice, izotonice și auxotonice

Mușchii scheletici au o capacitate unică de a menține echilibrul între tonus, extensibilitate și contracție, permițând desfășurarea eficientă a mișcărilor voluntare și involuntare.

Manifestările contracției musculare

Manifestări electrice (activitatea electrică a fibrelor musculare):

  • la stimulare, se generează un potențial de acțiune propagat cu 30 m/s
  • potențialele unităților motorii se sumează, formând potențiale de placă motorie
  • activitatea electrică a mușchilor poate fi înregistrată prin electromiografie (EMG)

Manifestări chimice (mecanismul energetic al contracției):

  • energia pentru contracție provine din metabolismul muscular
  • faza anaerobă: în primele 45–90 secunde, energia provine din glicoliza anaerobă
  • faza aerobă: după 2 minute, consumul de oxigen devine eficient și predomină respirația aerobă

Manifestări mecanice (mecanica contracției musculare, înregistrată cu miograful)

Secusa musculară (contracție unică, generată de un singur stimul electric):

  • faza de latență (0,01 s la mușchiul striat) – perioada dintre stimulare și contracție
  • faza de contracție (~0,04 s) – dezvoltarea tensiunii musculare
  • faza de relaxare (~0,05 s) – revenirea la lungimea inițială

Contracția tetanică (contracție continuă, rezultată din stimuli repetitivi):

  • tetanos incomplet (10-20 stimuli/sec) – sumare incompletă a secuselor, cu platou dințat
  • tetanos complet (50-100 stimuli/sec) – sumare completă a secuselor, cu platou regulat

Toate contracțiile voluntare din corp sunt tetanosuri, nu secuse. Excepții: contracții de tip secusă apar în frison, sistola cardiacă, reflexul miotatic.

Contracția musculară: a. secusă; b. tetanos. (Biologie – manual pentru clasa a XI-a, Editura Corint, 2008, Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu)
Jonc]iune neuro-musculară: 1. fibră neuronală motorie; 2. ramificații nervoase; 3. nucleul fibrei musculare; 4. miofibrilă; 5. placă motorie; 6. mitocondrii; 7. fanta joncțiunii; 8. placă motorie (jonc]iunea neuro-musculară); 9. vezicule sinaptice. (Biologie – manual pentru clasa a XI-a, Editura Corint, 2008, Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu)

Manifestări termice (căldura produsă de mușchi în timpul contracției):

  • randamentul muscular este de 30%, restul de 70% din energie se pierde sub formă de căldură
  • această căldură contribuie la termoreglarea organismului (ex. febră, frisoane)

Mușchii sunt nu doar organe de mișcare, ci și surse importante de energie și căldură pentru organism.

Noțiuni elementare de igienă și patologie

Oboseala și forța musculară

Oboseala musculară:

  • apare după o contracție prelungită și este proporțională cu epuizarea glicogenului muscular
  • cauze:
    • acumularea acidului lactic – scade pH-ul intracelular, inhibând enzimele metabolice
    • scăderea transmiterii nervoase – diminuarea activării fibrelor musculare
    • reducerea rezervelor energetice (ATP, fosfocreatină)

Crampele musculare:

  • apar ca o contracție involuntară, dureroasă, prelungită
  • se datorează excitației spontane a nervilor motori și deseori deficitului de electroliți (K+, Ca2+, Mg2+)

Febra musculară (dureri musculare post-efort):

  • apare la 2–48 de ore după un efort intens
  • este o reacție inflamatorie cauzată de micro-leziuni ale fibrelor musculare
  • se ameliorează prin reluarea graduală a efortului și masaj

Prevenirea oboselii musculare:

  • încălzire progresivă înainte de efort
  • alternarea efortului intens cu pauze
  • hidratare și aport de electroliți
  • exerciții regulate pentru adaptarea mușchilor

Întinderi și rupturi musculare:

  • apar în urma unei contracții excesive sau brusce
  • tipuri:
    • întinderi musculare: leziuni ușoare – durere, edem moderat
  • rupturi musculare: afectează fibrele musculare și țesutul conjunctiv – pot necesita recuperare îndelungată
  • tratament:
    • repaus, gheață, compresie, elevare (protocol R.I.C.E)
    • în cazuri grave, recuperare prin fizioterapie

Distrofiile musculare (afectare progresivă a mușchilor):

  • miopatii ereditare – afecțiuni degenerative care duc la atrofierea progresivă a mușchilor
  • țesutul muscular este înlocuit treptat de țesut fibros și adipos
  • deformări ale trunchiului și membrelor prin retracții tendinoase
  • tipuri de distrofiile musculare:
    • distrofia musculară Duchenne (cea mai gravă, apare la copii)
    • distrofia Becker (formă mai ușoară, debut mai târziu)
  • debutul bolii:
    • preșcolar (Duchenne) – pierderea treptată a mersului, slăbiciune musculară
    • adolescență sau adult (alte forme de miopatie)
    • tratament și management:
      • nu există tratament curativ, dar terapia fizică și medicamentele pot încetini progresia
      • terapie genetică și steroidoterapie pentru a încetini degenerarea musculară

Bibliografie

  • Biologie – manual pentru clasa a XI-a, Editura Corint, 2008, Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu
  • „Biologie clasa a XI-a” – Autor: Alexandru Toma, Editura Corint
  • „Biologie clasa a XII-a” – Autor: Alexandru Toma, Editura Corint
  • „Biologie pentru admiterea la facultate” – Autor: Tatiana Duțescu Colintineanu, Editura Niculescu
  • „Anatomie și fiziologie umană pentru liceu” – Autor: Radu Constantinescu, Editura Niculescu
  • „Teste de biologie pentru admiterea la medicină” – Autor: M. V. Ionescu, Editura Medicală

S.C. MEDECOPEDIA INVEST S.R.L.
CUI: 44780242
Reg. Com: J13/2854/2021

Utile

Ne găsești și aici. Urmărește-ne pentru că venim cu tips și informații utile pentru tine:
Youtube Facebook Instagram

Legal

Termeni și condiții
Politica de cookies
Acord de prelucrare a datelor personale
Raport date personale
ANPC
Politica de confidențialitate
Blog

Cont

Acest text nu poate fi copiat.

Centralizator

Contul meu

Deconectare

Blog

Termeni și condiții

Lectură

Audiobook

Grile

Momentan indisponibil

Flashcard-uri

Momentan indisponibil

Lectură

Audiobook

Grile

Momentan indisponibil

Flashcard-uri

Momentan indisponibil

suport@medecopedia.com

Facebook Instagram

Malabsorbție – Alterarea resorbției sau absorbției intestinale a grăsimilor, proteinelor, glucidelor, vitaminelor (îndeosebi a vitaminei B12).

s.f. / malabsorption, s. f. / malabsorption. (Lat. malus = rău; absorbitio, -onis, de la absoarbere = a înghiți; ab = de la; sorbere = a suge, a bea).